Textul scriitoarei Tatiana Niculescu Bran face parte din volumul „Cartea Atelierelor – Academia Itinerantă Andrei Șerban”, publicat în colecția Yorick a Editurii Nemira.
Publicasem de puțină vreme Spovedanie la Tanacu, un roman inspirat de un caz real care încă mai preocupa multă lume. Nu-l cunoscusem pe Andrei Șerban, dar, la începutul anilor ‘90, îi urmărisem cu mare entuziasm revenirea în România. Știam că începuse să organizeze niște ateliere de teatru. Nu mă gândeam însă că voi participa la unul dintre ele și că va fi una dintre cele mai pasionante experiențe ale întoarcerii mele în țară, după o perioadă lungă petrecută la Londra.
Într-o bună zi, spre sfârșitul lui 2006, am primit un e-mail în care Andrei Șerban îmi spunea că citise cartea mea, că îi plăcuse și că voia să facă un film – primul lui film – după Spovedanie la Tanacu. Ceva din mesajul lui și din amintirile mele despre Troienele mi-a dat de înțeles că aventura acestei cărți abia începea, deși ideea unei ecranizări le mai venise și altor regizori cunoscuți. Timiditatea de a aborda un domeniu care nu îi era familiar l-a făcut pe Andrei Șerban să renunțe la ideea filmului. Ne-am pus de acord, în schimb, să abordăm textul romanului în cadrul următorului atelier de teatru organizat de Academia Itinerantă Andrei Șerban.
La început de iulie 2007, am ajuns la Plopi, în Munții Apuseni, unde am făcut cunoștință cu actori tineri de la diverse teatre din țară. Nu-mi era foarte clar care era rolul meu și nu știam nimic despre felul în care se desfășurau atelierele de teatru. Dar locul în care mă trezisem se potrivea bine cu nevoia mea de retragere vremelnică din iureșul capitalei și cu dorința de a trăi în liniște jalea pe care mi-o lăsase în suflet moartea tatălui meu, cu numai trei zile în urmă. În sinea mea, nu mă așteptam ca, în zece zile, niște actori, oricât de talentați, să înțeleagă povestea complicată și plină de mistere a Irinei Cornici, personajul principal al romanului meu. Dar nu puteam să ratez întâlnirea cu un regizor pe care toată lumea părea să-l divinizeze cu atâta, constantă, admirație. În fond, mă gândeam, călătoria la Plopi e ca o mână întinsă care mă va ajuta să ies din tenebrele amintirilor de familie și ale doliului. E drept că nici povestea de la Tanacu nu era tocmai antidotul suferinței, dar prețuiam mai mult decât oricând ieșirea printre oameni tineri și dornici de a învăța ceva nou. Gândul că venisem la Plopi ca să scriu o versiune dramatizată a romanului mi se părea năstrușnic. Cu toate astea, eram hotărâtă să-l iau în serios și să profit de șansa de a lucra cu Andrei Șerban ca să învăț câte ceva despre arta teatrului.
Credeam că despre arta teatrului venisem să învăț. În realitate, cum aveam să-mi dau seama curând, învățam despre arta emoțiilor dezlănțuite cu măiestrie, pe scene improvizate, cu replici mereu în schimbare, într-o energie a mișcărilor corporale și a cuvintelor, care lua în stăpânire tot ce se afla în jur. Ca în filmele științifico-fantastice, pătrunsesem ca printr-un portal în altă lume și în alt timp, în care regizorul, actorii și autorul lucrau împreună din zori până spre miezul nopții, numai și numai ca să fie în stare să trăiască viața altora, a unor oameni care făcuseră pe viu experiența binelui și a răului.
În fiecare zi, actorii, împărțiți în trei-patru grupe, primeau de la regizor misiunea unei noi improvizații. Folosindu-se de textul romanului meu, ei scriau mici scene de teatru, le repetau, își alegeau singuri locul, costumele și decorul, iar seara, rând pe rând, le prezentau în fața maestrului și a celorlalți colegi. La început, n-aveam decât să-i urmăresc, trecând de la un grup la altul și răspunzând la eventuale întrebări pe marginea textului. Pe înserat, în vreo pauză, puteam, la cerere, să le povestesc câte ceva despre întâmplarea reală de la Tanacu.
După câteva zile, mi-am dat seama că, așa cum mă așteptasem, tinerii actori se temeau de o prea mare apropiere de personajele pe care le interpretau. Deși munceau cu râvnă și într-un ritm epuizant, jocul lor rămânea un simplu joc. Recitau, cu mai mult sau mai puțin talent, roluri. Andrei Șerban părea că nu-i învață nimic și nu le vine deloc în ajutor. Mă întrebam, la un moment dat, în ce o fi constând celebritatea acestui mare regizor, dacă el singur le spune actorilor că habar n-are încotro duc improvizațiile, or fi bune, or fi rele, dacă avansează cât de cât în cunoașterea personajelor sau nu, dacă se apropie de o idee vagă de spectacol sau dacă, în sfârșit, a avut vreun rost să bată atâta drum până în Apuseni… Părea un spectator ca oricare altul și uneori aveam impresia că până și eu, care nu mă pricepeam la teatru, aș fi putut să le dau actorilor câte o sugestie, în loc să-i las de capul lor, să orbecăie în hățișurile unui text oarecare. Bănuiam că asta e meseria unui regizor: să le spună actorilor ce și cum să facă pe scenă și să nu tolereze abateri de la instrucțiunile date. Cu un pic de ironie, mă gândeam că meseria presupune neapărat și lauda de sine, autoperierea cât mai zgomotoasă, eul genial neapărat, precum și ceva exerciții de umilire publică a actorilor neîndemânatici.
Mai târziu, am înțeles că și pe actori îi dezorienta atâta, bruscă, libertate de a întoarce un text și un rol pe toate fețele și de a le aborda din toate unghiurile și sub toate lecturile posibile. Corpul, mintea și jocul le erau permanent supuse unui triunghi de emoții: emoția personajelor întrupate pe scenă din cuvinte și gesturi, emoția actorului care se privește pe sine în timp ce îl joacă pe altul în fața regizorului tăcut, emoția raportării la un caz real cum era cel de la Tanacu. Nu mi-am închipuit niciodată până atunci că meseria de actor poate fi atât de îngrozitor de grea și atât de chinuitor de frumoasă.
Treptat, atelierul de teatru devenea un atelier de prelucrat emoții la cald. O topitorie de pasiuni, de spaime, de suferințe, de furii, de vanități, de dureri. „De ce am vrut să fac teatru? Ca să nu mă simt singur!”, avea să spună Andrei Șerban, la un moment dat. Atelierul de teatru, așadar, este un trai împreună, un fel de falanster artistic, unde o comunitate muncește, mănâncă, doarme și visează sub același acoperiș. Cei care trec printr-o astfel de experiență se deprind să trăiască teatrul ca pe o frăție a marilor mistere ale sufletului. Rămân legați unii de alții indiferent pe ce scene i-ar mai purta cariera lor ulterioară. Nu mai sunt niciodată singuri.
Pe măsură ce actorii se apropiau de personajele romanului, eu mă apropiam de jocul lor și, privindu-i, scriam o piesă de teatru care avea să devină spectacol și să fie aplaudată pe scena Teatrului La MaMa de la New York.
Credeam că spectacolul de la New York era actul final al atelierului început în Munții Apuseni. Mă înșelam. Povestea avea să continue la București, Timișoara, Iași, Paris, Lodz. Actualizam textul piesei periodic, pentru că procesul cazului Tanacu nu se încheiase încă. Speram ca romanele și piesa de teatru să mai calmeze spiritele însetate de răzbunare anticlericală, iar versiunea mea despre întâmplările reale să lase loc unui spațiu adevărat de dezbatere. Regizorul îmi citise gândul și organiza la sfârșitul fiecărei reprezentații un dialog – întrebări și răspunsuri despre caz, piesă, cărți și reconstituirea literară a faptelor – cu publicul.
Rolul meu avea să se complice în chipul cel mai neașteptat cu putință. Andrei Șerban mi-a cerut să introduc un personaj nou în textul piesei: pe autoarea cărților. Altfel spus, pe mine însămi. M-am conformat cerinței și am scris replicile autoarei pe care avea să le spună pe scenă o actriță profesionistă. Numai că actrița respectivă a trebuit, la un moment dat, să plece în străinătate, iar Andrei Șerban m-a rugat să-i țin locul la o repetiție. Mi s-a părut amuzant. La finalul repetiției, însă, m-a chemat și, ca și când tocmai aș fi dat o probă de preselecție, mi-a spus formula magică la care visează orice actor: „Madam, you’re in!” Am rămas cu gura căscată. Înțelegeam că îmi cerea să joc de-a binelea, pe scenă, rolul scriitoarei. Speram, totuși, că glumește. Nu glumea. Așa că, de atunci și până la ultima reprezentație cu piesa Spovedanie la Tanacu, am apărut pe scenă și am spus ce trebuia să spun, cât să nu încurc jocul actorilor adevărați. De fiecare dată, simțeam o mie de fluturi în stomac și în gât și îmi înghețau mâinile și picioarele la gândul că aș fi putut să greșesc, sau să mă împiedic, sau să citesc prost un fragment din romanul pe care, de-a lungul piesei, păream să-l scriu. Experiența mea de lucrat ani de zile la radio m-a salvat, fiindcă știam cum să respir ca să nu se audă cât mi-e de frică și cum îmi tremură vocea. Nu mă gândisem, până atunci, că cel mai greu rol din lume și cel mai neiertător e să te joci pe tine însăți. Îl bănuiam pe Andrei Șerban că mă supunea acestei experiențe cu buna știință a unuia care a trecut el însuși prin oglinzile deformatoare sau, dimpotrivă, întregitoare, ale unei scene lăuntrice amețitoare. Proba pe care o dădeam la fiecare reprezentație nu consta în a mă preface cât mai bine că sunt actriță, ci în a mă preface cât mai bine că sunt eu însămi. N-am trăit niciodată o situație mai stranie, mai alienantă, dar, în același timp, mai plină de înțelesuri și descoperiri despre propria identitate.
Îi datorez, așadar, lui Andrei Șerban mai mult decât un atelier de teatru și un spectacol plimbat prin câteva locuri celebre. De Andrei Șerban mă leagă un fel de prietenie înțeleaptă sau o înțelepciune prietenoasă turnate în matrițele Atelierului de la Plopi. Fără experiența Atelierului, aș fi nimerit cu greu o cărare către înțelegerea teatrului ca școală esențială a omenescului din noi. Frăția întemeiată atunci poartă cu ea lumina unei speranțe: că teatrul adevărat ne face mai buni și, poate, mai adevărați în propriii ochi.
Print