Teatrul conţine o forţă vitală. Ea se numeşte Adevăr. Indiferent de cât de flamboaiant-halucinantă ar fi imaginea în ansamblu sau de cantitatea ideilor grave dezbătute inteligent per unitate de timp, totul se rezumă la o constatare simplă: a fost o desfăşurare de forţe de dragul expresiei artistice sau un demers artistic sincer. Frumuseţea acestei simplităţi stă în pluristratificarea sa. Sinceritatea pe scenă presupune mai mult decât un schimb de replici în viaţa de zi cu zi. Claritatea mesajului transmis, intensitatea relaţiilor de pe scenă, emoţia transmisă, imaginaţia creativă, şi nu demonstrativă, toate sunt elemente care compun această sinceritate abstractă, dar foarte palpabilă şi recognoscibilă atunci când ea există într-un spectacol.
„Noaptea lui Helver” de Ingmar Vilkvist, în regia lui Aleksandr Bargman, prezentat de Teatrul academic de dramă „Vera Komissarzhevskaya” din Sankt Petersburg în cadrul Festivalului Internaţional NETA la Teatrul Naţional Bucureşti este un asemenea spectacol. O mostră de Adevăr crud pe scenă. Doi actori care spun o poveste şi o fac să fie a lor. O intensitate constantă a emoţiilor conţinute din care vedem exact atât cât trebuie, atunci când trebuie. Parcursul se alcătuieşte asemeni unui castel din cuburi. Cu fiecare piesă adăugată construcţia capătă adâncime, creşte pe verticală, se îmbogăţeşte şi ridică un nou semn de întrebare imediat după ce a răspuns celui precedent. Structura piesei dramaturgului polonez este drămuită cu maximum de atenţie pentru capacitatea spectatorului de a anticipa şi de a completa cu propriile supoziţii firul narativ. Eliptică atât cât să fie incitantă şi pe deplin lămuritoare la final încât să nu ai sentimentul de neîmplinire.
O femeie şi un bărbat. Mamă şi fiu? Soţie şi soţ? De ce nu ambele? O relaţie de iubire nu tocmai uşor de înţeles şi cuprins în cuvinte. Grijă, înţelegere, renunţare, resemnare, supunere, sacrificiu, frică, teroare, împăcare. Aceste trăiri deloc comune, cu atât mai dificil de însumat şi reprezentat pe o scenă fără prea multe efecte pe care să te sprijini pentru a-ţi trage răsuflarea. Ea îl aşteaptă cu cina. Şi El vine: îmbrăcat în uniformă cu un steag roş-negru pe umăr. Culorile anarhiei purtate de un soldăţel infantil care povesteşte cu entuziasm ziua de instrucţie, inconştient că micile sale triumfuri cazone sunt parte a unui mecanism al măcelului fără scrupule. Ea îl ascultă, îl priveşte şi îi răspunde cu o blândeţe maternă, cu fraze scurte şi casnice. Apoi se supune docilă şi jovială instrucţiei acestui bărbat cu gesturi trunchiate şi exprimare rudimentară. Şirul gândurilor lui dezvăluie o afecţiune din ce în ce mai clară. Te întrebi de ce Ea îi dă atâta ascultare: frică, obişnuinţă, nepăsare? Iar la final, după ce clocotul interior s-a revărsat într-un prea-plin de cuvinte, explicaţia stă clară în faţa ta: din vină şi iubire. Monologul femeii este ultimul cub din cel mai înalt vârf al castelului. Edificiul afecţiunii condiţionate împreunate cu iubirea necondiţionată. O împletire de durere şi frumos într-un univers grotesc, în care boala şi bestialitatea bat cu pumnul în uşă şi intră prin fereastra spartă. Nu mai rămâne decât ca acest castel să fie dărâmat brutal pentru ca povestea să îşi găsească finalul pe care îl merită, iar personajele să capete singura cale de salvare prin moarte. Când gloata de afară se apropie ameninţător în căutare de imperfecţi pe care să-i cureţe din rândul indivizilor încadraţi în rigorile normalităţii, după ce toate şansele de evadare au fost epuizate din neputinţă şi iubire, Ea îl omoară cu blândeţe, în joacă, iar el îşi acceptă soarta de dragul ei, doar pentru a-i şterge tristeţea de pe chip. Să fi fost mamă şi fiu, frate şi soră, soţ şi soţie… toate la un loc, într-un ghem de iubire înfăşurat pe un sâmbure de boală şi vină.
Oxana Bazilevich şi Denis Pianov au vorbit prin tăceri; relaţia dintre ei a funcţionat la intensitate maximă fără nicio pauză, fără momente de trecere sau respiro. Densitatea emoţiilor, a gândurilor, a intenţilor era un adevărat hăţiş aproape materializat pe care îl puteai vedea din sală. Şi pe care cu siguranţă îl simţeai. Bogăţia planurilor fiecăruia dintre ei, temele suprapuse, asumate şi interpretate, Adevărul lor, a făcut ca acest spectacol să respire şi să degaje acea emoie de calitate atât de rară, din păcate. Iar certificarea acestui adevăr a venit odată cu aplauzele; cu emoţia netrucată a celor doi care se bucurau de fiecare secundă în care palmele celor din sală se loveau la unison. Bucuria pe care prea mulţi o uită, ori prea grăbiţi, ori prea stânjeniţi, ori prea siguri pe sine – de a primi cu sufletul deschis acele minute în care publicul mulţumeşte. Acele minute în care e rândul spectatorului să ofere în mod direct. O lecţie frumoasă şi generoasă oferită de cei doi actori ruşi.
„Noaptea lui Helver” de la Teatrul academic de dramă „Vera Komissarzhevskaya” din Sankt Petersburg nu este nici despre evrei, nici despre Holocaust. Este despre oameni care bâjbâie şchiop într-o viaţă nedreaptă şi supravieţuiesc iubind. Iar atunci când viaţa e obligată să înceteze, iubirea îşi găseşte o ultimă formă de a fi: moartea de dragul celui iubit; ca fiu, ca soţ, ca mamă sau soţie.
Print