Respectul este o virtute pe care o uităm din ce în ce mai nepermis de des. Ne ocupăm viaţa tot mai mult, devenim tot mai impresionaţi de cât de importante ne sunt activităţile, încât noi înşine parcă ne întinăm de importanţa asta prefabricată şi, odată cu ridurile de expresie, pe care ni le aşază pe frunte vine şi o ceaţă pe ochi şi o amorţire în simţuri. Dintr-odată, ocupaţi şi importanţi şi stresaţi şi într-o fugă în slalom printre task-uri şi to do list-uri ni se anulează receptorii pentru ceea ce merită respect. Nu mai avem timp pentru această atitudine desuetă şi plicticoasă. Politeţea şi respectul aparţin bunicilor şi celor care au vreme de fleacuri dintr-astea. Când ai o treabă serioasă şi îţi vezi de ea şi numai de ea şi ochelarii de soare de firmă sunt, de fapt, ochelari de cal, nu te mai împiedici de asemenea fleacuri.
Există, însă, întâlniri surprinzătoare chiar şi pentru cei ocupato-importanţi. Există experienţe care pot suspenda pentru o clipă realitatea noastră complicată. Spectacolul de Teatru Nō prezentat de Compania Yamamoto Noh Theatre din Osaka pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti a fost o astfel de experienţă. „Kokaji” (Fierarii) este o reprezentaţie de 50 de minute a uneia dintre cele mai vechi forme de artă păstrate timp de mai bine de şapte secole în forma sa autentică originală. Întâlnirea cu o artă ale cărei tradiţii se păstrează cu religiozitate din generaţie în generaţie nu poate să te lase în scaun la fel ocupato-important. Efectul energiei degajate de prezenţa acestor păstrători de artă japonezi este copleşitor. Imediat ce păşesc în scenă cei trei bărbaţi în kimonouri negre din orchestră simţi cum ţi se îndreaptă coloana a respect. Şi mâinile ţi se aşază pe genunchi şi gâtul ţi se îndreaptă. Şi aşa rămâi până la final. Nu mai controlezi telefonul, nu mai bei apă, nu mai simţi nicio mâncărime după ureche. Devii şi tu prezent odată cu ei.
Spectacolul de Teatru Nō este o formă de artă bizară pentru spaţiul vestic al globului. Intonaţiile şi acutele felului de a rosti ne sunt total străine. Mişcările simbol rămân un limbaj greu accesibil. Însăşi puterea de a percepe că spaţiul dintre cuvinte şi repaosul dintre mişcări sunt cheia de înţelegere a performanţei către care tinde interpretul de Nō ne e greu de antrenat. Privim cumva cu mirare, curiozitate şi concentrare mişcările lui Yamamoto Akihiro, maestrul Nō care îl întruchipează pe zeul care făureşte sabia alături de fierar. Dar sentimentul cel mai puternic pe care îl simte o sală întreagă este acela de respect. Şi nu respectul politicos în faţa a ceva ce nu înţelegi şi asculţi din bun-simţ cu condescendenţă. Departe de asta. Respectul pe care îl impune o reprezentaţie de Teatru Nō este autentic. Nu e dictat de cutume sociale, nu ştii că „aşa se cade”, nu e dat de nicio funcţie, de niciun statut, nu e un produs al unor obişnuinţe. Este acel respect în faţa a ceva ce simţi că te depăşeşte în importanţă nu doar pe tine, ocupatul multi-tasking, ci întreaga ta realitate pluristratificată. E acel respect pe care îl poţi avea la o primă întâlnire cu un aligator de 4-5 metri sau cu un elefant. Acea senzaţie de micime reală, în raport cu o forţă superioară. Respect fără dispreţ, fără pioşenie falsă, fără supunere. Un sentiment unic pe care îl experimentezi rar. Şi ieşi din sală nu neapărat impresionat de ce ai văzut. Povestea e extraordinar de simplă. Nu povestea sau măştile sau costumele te-au făcut să simţi această îndreptare de cocoaşă a respectului încovoiat de rutină, ci prezenţa autentică, fermă şi verticală a unor maeştri care nu se consideră artişti în sensul egoisto-european al cuvântului, ci tezaurizatori; păstrători ai tradiţiei. Slujitori modeşti şi demni ai unei arte în care niciodată în şapte sute de ani piciorul nu s-a ridicat de pe podea pentru a nu pierde legătura cu rădăcinile.
Orice prilej de întâlnire cu un spectacol Nō este o pauză de la agitaţia noastră interioară. Un moment în care poţi respira liniştit, fără ca gândul să îţi zboare la dead-line-ul cine ştie cărui proiect. Nu mai e loc pentru alte preocupări parazitare în faţa acestui monolit de istorie şi tradiţie. Nu e nimic entertaining. E un ritual de purificare a conştiinţelor care uită nepermis de des ce înseamnă respectul. Iar în urma lui nu doar vertebrele se destind din tasarea lor inevitabilă, nu doar ritmul nostru interior simte că a luat o gură de aer proaspăt şi că a câştigat puţin timp, ci şi mintea noastră cea plină de lucruri foarte-foarte importante şi-a primit clipele de linişte pe care nu prea mai ştie unde să le caute.
Teatrul Naţional Bucureşti
Yamamoto Noh Theatre – Osaka
Kokajai (Fierarii) – autor necunoscut