Alexandra Dima
Montarea Omul cu chitara, cireașă inaugurală pe tortul festivalului turdean, nu reprezintă, în sine, o experiență teatrală complexă sau revelatoare. Este, pur și simplu, spectacolul obișnuit al degradării umane, surprins, desigur, în cele mai mizere ipostaze ale sale. Mihai Măniuțiu nu se ferește de banalitatea aparentă a personajului creat de Jon Fosse, ci caută să exploateze resursele ascunse de spectaculozitate ale ordinarului și mediocrității cotidiene. Astfel, publicul este introdus în universul pustiit al protagonistului și forțat să joace rolul trecătorului indiferent, smuls din pasivitatea lui de confesiunile cântărețului ambulant. Lamentările nocturne ale bărbatului capătă, pe alocuri, accente suprarealiste, iar scurta noastră incursiune prin existența ratată a acestuia se transformă într-o veritabilă descindere în imaginarul său, vizitat mereu de spectrele morbide ale unui trecut obsedant. În anumite momente, trebuie să recunosc, am resimțit efectul obositor al unui oarecare exces de zel din partea regizorului, care se străduiește să-l prezinte pe chitaristul dezrădăcinat sub forma prototipică a omului privat de identitate. Încercarea de a planta semnificații codate în structura montării sfârșește prin a supraîncărca reprezentația, iar momentele în care delirul suprimă realismul acesteia lasă impresia unor petice aplicate grosolan, cu o cusătură vizibilă, pe suprafața unui material altminteri uniform.
Decorul, conceput de Adrian Damian, reușește să dea consistență acestei lumi stăpânite de ambiguitate. Scenograful transformă întregul spațiu scenic într-o stație abandonată de metrou, dominată în partea din față de o linie dezafectată, pe care ruginește un vagon vechi, iar în cea din spate de imaginea șocant de familiară a unui peron murdar, construit cu o minuțiozitate aproape inginerească. Obișnuitele panouri publicitare sunt, însă, înlocuite cu chipurile unor personalități norvegiene, printre care se numără și Jon Fosse. Astfel, acțiunea este localizată și contextualizată. Două oglinzi îmbâcsite de praf permit accesul privitorului în subconștientul muzicianului solitar, prin întrezărirea alter-ego-urilor sale – apariții derutante și, întrucâtva, neverosimile. Sordidul acestui tablou subteran, accentuat de faianța soioasă și de mizeria atotstăpânitoare, creează, de fapt, singura punte reală între spectatori și personaj. Jucat cu publicul pe scenă, întregul spectacol pare menit să le trezească privitorilor indiferenți sentimentele de compasiune pe care ritmul vieții cotidiene le-a atrofiat aproape iremediabil. Cu toate acestea, doar ingenioasa alcătuire scenografică izbutește să transmită un fior rece pe șira spinării fiecărui spectator.
Interpretarea lui Marius Bodochi se încadrează într-un registru disonant. Deși la început își controlează efuziunile cu destul de multă măiestrie, ulterior dezlănțuirile sale energice devin false și stridente. Tânguirile actorului nu dezvăluie subtilitățile omului cu chitara, ci amintesc de un refren mecanic care, prin repetitivitatea lui, plictisește și agasează. Poate că este doar o chestiune de gust, însă cred că vocea groasă, chiar răgușită, a interpretului, anulează o parte din farmecul momentelor muzicale. Intervențiile lui Răzvan Corneci și ale Flaviei Giurgiu dinamizează, într-adevăr, acțiunea foarte lentă a spectacolului, însă nu își pot găsi o justificare credibilă în logica internă a montării. Ambiția regizorală de a dilua, pe cât posibil, limita dintre realitatea perceptibilă și universul oniric în care deseori rătăcește eroul este doar parțial realizată, într-o formă neclară și deconcertantă.
Muzica, semnată de Șerban Ursachi, denotă o naivitate zglobie. Cântecele par necizelate, compuse în graba primului moment de inspirație, confirmând mărturisirea chitaristului că, după atâția ani, nu a putut învăța să cânte profesionist. Totuși, song-urile sunt stângaci integrate în ansamblul reprezentației și marcate de jocuri de lumini care sparg inutil convenția propusă.
Omul cu chitara rămâne, însă, o montare interesantă, poate chiar inedită, concentrată într-o oră plină de surprize spectaculoase. Astfel, aflat la cea de-a doua ediție, Festivalul Teatru Pe Drumul Sării oferă un exemplu concludent despre cum orășelele de provincie, considerate în mod nedrept mărginașe din punct de vedere artistic, pot deveni mici focare de efervescență culturală.
Omul cu chitara, de Jon Fosse
Traducerea: Daria Ioan
Cu: Marius Bodochi, Răzvan Corneci, Flavia Giurgiu
Regia artistică: Mihai Măniuțiu
Scenografia: Adrian Damian
Muzica: Șerban Ursachi
Coregrafia: Vava Ștefănescu
Light-design: Lucian Moga
Print