Sunt 19 ani de când la Sibiu se desfăşoară cel mai important festival internaţional de teatru din România. Fie ploaie, fie frig, fie crize, festivalul a existat şi a mers mai departe, creând – cel mai important dintre toate – o atmosferă cu care România e mai puţin consubstanţială. În România există, mai degrabă, voluptate a lucrurilor care se ratează, pentru că nu se poate… pentru că astrele se opun, pentru că ceva sau cineva la un moment dat pune o piedică şi uite, dom’le, ce-ar fi fost dacă… Dar asta e, noi să fim sănătoşi.
La Sibiu asta nu se întâmplă. Ce nu se poate se converteşte rapid în altceva ce se poate, şi micile înfrângeri sunt transformate, cu multă subtilitate, în victorii. Iar lucrurile funcţionează şi au funcţionat în toţi aceşti ani, crescând de la un micuţ festival de câteva spectacole invitate la un care care, dincolo de cele 350 de evenimente anunţate, dincolo de cei zece – douăzeci de mii de spectatori prezenţi la deschidere şi la focul de artificii din prima seară sau la spectacolul din Piaţa Mare, creează o poftă evidentă de teatru, de discuţii de alt nivel, de muzică, de cărţi, în general de acele chestii pe care televiziunea, politica, afişele electorale şi mersul la supermarket le suprimă. La urma urmei, nici nu contează numărul, că doar n-o să-i numărăm precum Pristanda steagurile, pentru că nu despre asta e vorba. Ci de o deschidere cu totul specială, o breşă în zidul de securitate cotidian pe care o creează tot ceea ce înseamnă festivalul de la Sibiu.
Se joacă la Cetatea Cisnădioara, se joacă în celebrul tramvai care leagă Sibiul de Răşinari, se joacă pe strada principală, în Piaţa Mare, în toate bisericile din oraş şi în toate spaţiile teatrale existente sau special create pentru acest eveniment. Sunt concerte de muzică barocă, flamenco, spectacole de teatru celebre în toată lumea, spectacole de dans, lansări de carte şi conferinţe.
A plouat aproape în continuu de când a început festivalul. Şi, totuşi, sălile au fost în permanenţă pline, străzile pe unde sunt spectacole şi parade asemenea. La conferinţele de dimineaţa de la Centrul Habitus, la spectacolele lectură, seara, la clubul festivalului, peste tot e înghesuială şi oamenii vorbesc despre teatru, au dispute de idei.
Dar dincolo de toate astea, dincolo de programul supraîncărcat şi de suprapunerile de evenimente, care funcţionează inteligent pentru că te forţează adesea să alegi între lucruri pe care ţi le doreşti la fel de mult, la Sibiu una dintre plăcerile personale în festival sunt discuţiile despre teatru cu cei mai puţin duşi la teatru… Oameni de pe străduţele paralele cu centrul oraşului, care de obicei, în vremuri mai neploioase, erau mai mult decât cooperanţi şi dispuşi să povestească. M-am încăpăţânat într-o plimbare fără umbrelă pe strada care coboară din Piaţa Mică pe sub pod şi am descoperit un oraş care era cât pe ce să-mi contrazică afirmaţiile de la început. Nici picior de bannere cu festivalul, în schimb afişe electorale da… Înapoi în realitate, aşadar. Şi, cum ploaia începe brusc mai tare, intru într-un fel de cârciumă-băruleţ care-mi iese în cale, mai fără pretenţii şi cu arome puternice de… lumea lui Caragiale – lumea aia colorată şi cu parfumuri „miserupiste” de care vorbea Dan C. Mihăilescu la conferinţa de ieri. În picioare, în uşă, intimidată, aştept să treacă ploaia şi crâşma e goală… La o masă un domn – mai potrivit în context ar fi să-i spun „nene” – mă invită generos „Hai, donşoară, un gât de ţuică, până trece ploaia”. Refuz morocănoasă şi dau să plec, când mă întreabă: „Sunteţi la festival?” Zic: „Da.” Aveam badge-ul la gât. Şi pe urmă zice: „Actriţă, ceva?” „Nu!” Dar profit de ocazie şi zic să-l întreb, după obiceiul din ultimii ani, impresii despre festival. Răspunsul a fost, în acel context, să-i spunem amuzant… „Ştiţi cum e cu festivalul ăsta, ţara arde şi baba se piaptănă. Da’ are dreptate şi domn’ Chiriac, măcar pieptănată să fie dacă tot e babă, nu?”
Print