Duminică seara s-a deschis la Oradea cea de-a XX-a ediţie a Festivalului de Teatru Scurt, inclus în Festivalul Internaţional de Teatru de la Oradea, aflat anul acesta la cea de-a II-a ediţie şi în cadrul căruia se desfăşoară încă două evenimente: Festivalul de Teatru Fringe şi Şcoli de Teatru şi Festivalul de Teatru pentru Copii Arcadia. Sub aceste denumiri lungi, între 20 septembrie şi 12 octombrie la Oradea se adună trupe de teatru din toată ţara, se joacă teatru de bună calitate, teatru divers (a se citi „pentru diverse tipuri de public”), aşa cum se face el în România acestui moment. Programul oferă şi conferinţe şi lansări, în spiritul oricărui festival cunoscut. Miezul Festivalului Internaţional de Teatrul Oradea este însă Festivalul de Teatru Scurt, eveniment cu tradiţie, care la cele douăzeci de ediţii a adus în concurs spectacole cu un timp limitat (90 de minute), aproape fiecare ediție stârnind discuţii despre ce înseamnă „teatru scurt”…
Aşadar, duminică seara, Festivalul de Teatru Scurt, care are o latură competițională, s-a deschis oficial la Sala Mare a Teatrului „Regina Maria” cu câteva discursuri (prea) obişnuite în astfel de contexte, care au evocat începuturile festivalului şi vremuri de mult trecute, cu câteva pahare de şampanie oferite câtorva spectatori norocoşi care s-au aflat pe locurile norocoase „extrase” la întâmplare de directorul FITO, Daniel Vulcu, şi cu premiera teatrului gazdă „Life Sequences Profiles”, un spectacol semnat de Florin Fieroiu. În ciuda previziunilor meteorologice pesimiste, festivalul a început cu o după-amiază cu soare şi fără ploaie. Oraşul e plin de afişe cu spectacole de teatru dintr-o parte în alta a pietonalei, mai multe din secţiunea Fringe, la o primă vedere. Şi e plin de un posibil public pentru teatru… Deşi în cele câteva discuţii sumare purtate pe stradă, în taxi, la magazine, puţini s-au arătat ştiutori de existenţa festivalului/a festivalurilor şi chiar și mai puţini dornici să meargă la așa ceva. Dar, pe de altă parte, bucuroşi să afle „că se întâmplă”, „că vin vedete”, că o să fie spectacole de stradă.
După două seri de concurs, o primă constatare ar fi că selecţia criticului de teatru Ion Parhon pare să fi urmărit să arate diversele nuanţe şi forme pe care le-a luat aşa-numitul „teatru scurt” în stagiunea trecută. Și a avut de unde să aleagă, pentru că în acest moment în teatrul românesc foarte multe (cele mai multe) producţii corespund criteriului „timp” cerut de festival – drept care n-ar fi rău, probabil, ca limita de timp să fie uşor modificată şi ceva mai restrictivă. Selecţia propune, deci, în concurs spectacole care să ilustreze în mic peisajul teatrului nostru de azi, din cât mai multe teatre din ţară, incluzând şi spectacole de dans, şi de poezie, toate sub aceeaşi umbrelă a teatrului scurt, fără să se evidenţieze dorinţa de a arăta neapărat o tendinţă a genului. Scopul principal pare să fi fost să aducă la Oradea producții care, puse în acelaşi context, timp de o săptămână, să contureze în sine o imagine a ceea ce se întâmplă în teatre, să aducă laolată montări din Bucureşti şi din ţară, ale unor regizori diverşi, în primul rând ca să poată fi comparate şi, în al doilea rând, ca să fie văzute de publicul din Oradea. Care are prilejul să vadă şi câteva spectacole invitate în afara concursului, precum „Tartuffe sau Impostorul”, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, de la Teatrul Metropolis din Bucureşti, „Familia Tot”, în regia lui Bocsardi Laszlo, de la Naționalul din Craiova, sau „Titanic vals”, montarea lui Alexandru Dabija, de la Teatrul Odeon din Bucureşti.
Cinci spectacole au fost prezentate în concurs în primele două zile: „Punct triplu”, în regia lui Bogdan Georgescu, de la Târgu Mureş, „Life Sequences Profiles”, de Florin Fieroiu, de la Teatrul din Oradea, „Yom Kippur”, de Eugen Gyemant, de la Satu Mare, „Poezia visului”, de Miriam Răducanu, de la Unteatru din Bucureşti, şi „Omul cu chitara”, în regia lui Mihai Măniuţiu, de la Turda… Un exerciţiu care sună bine – teatre diverse, din diverse puncte ale ţării, multe dintre ele neavând ocazia să se întâlnească prea des cu altele, teatre în care condiţiile de lucru sunt diferite, în care condiţiile sociale sunt diferite, în care accesul la diverse lucruri e şi el diferit… Iar asta s-a văzut deja limpede încă din aceste prime două zile. Meritul? E tocmai punerea în context şi diversitatea de poveşti. Căci, spre deosebire de alte festivaluri din ţară – şi nu e un secret inflaţia de festivaluri pretutindeni, cele mai multe fără miză şi fără sens –, cel de la Oradea are şi o istorie, şi un sens. Întâi pentru publicul local căruia i se oferă acces la teatru şi de calitate, şi divers, iar apoi, chiar pentru participanţi, în măsura în care sunt interesaţi de „celălalt”.
Print