În urmă cu patruzeci de ani, în ultima zi a anului 1973, George Banu ajungea la Paris. Nu știa atunci nici că va deveni cea mai importantă voce a criticii de teatru din Europa, nici că Orașul Luminilor avea să-l adopte pentru totdeauna. Pornind de la acest moment, cunoscutul om de teatru creionează, într-o carte ce va ajunge în curând în librării, o aubiografie urbană în care se oprește asupra locurilor importante într-o hartă personală a Parisului. Îl însoțesc în călătoria sa, concretizată în mici eseuri evocatoare, fotografiile realizate de Mihaela Marin.
Revista noastră vă prezintă în avanpremieră capitolul dedicat Teatrului Bouffes du Nord din volumul „Parisul personal. Autobiografie urbană“, în curs de apariție la Editura Nemira.
„Pe Peter Brook, am spus-o deja, l-am văzut prima oară într-un restaurant indian, graţie lui Eugen, prietenul care mă găzduia. O complicitate imediată s-a stabilit graţie discursului meu critic despre Dario Fo pe care critica îl adorase, dar care mie, ca şi lui Pintilie sau Niky Wolcz, nu-mi plăcuse. Poate insensibilitatea la temele politice abordate, poate excesul de vitalitate suspectă, poate infatuarea cabotină… poate intransigenţa mea insensibilă la succesul mediatic, iată ce, cred eu, explică atenţia acordată de Brook. Un asistent m-a căutat apoi, am fost acceptat la repetiţii, dar nu voi avea revelaţia integrală a Teatrului Bouffes du Nord, unde el se instala pentru ce voi desemn ca fiind „ciclul sau parizian“, decât în seara deschiderii sale publice, 17 octombrie 1974, cu Timon din Atena. L-am întâlnit fugitiv pe Brook care avea un trac evident, m-a impresionat: nu era blazat. După călătorii şi experienţe, el revenea la teatru şi, cum spune el însuşi, găsise acest loc magic „pentru că îl căutase“, pentru că o aşteptare se constituise prealabil; nu un proiect abstract, neutru şi anonim, ci un program concret, precis, personal a constituit premisa acestei descoperiri.
Deschiderea teatrului a fost un eveniment atunci când, luminat şi animat, îşi arăta „frumuseţea ridurilor“, pe care Brook o asumase păstrând însemnele ruinei care devenise Les Bouffes du Nord, de mult naufragiat, dar acum reînvestit de marele artist. Cu uimire, cineva comenta adoptând o binevoitoare atitudine: „N-au avut bani sau timp ca să-l repare“. Doamna respectivă – căci o doamnă vorbise – nu înţelesese că, deliberat, Brook hotărâse să procedeze la o operaţie redusă, limitată, de restaurare, tocmai pentru a prezerva dimensiunea mnemonică a teatrului salvat, dar totodată pentru a-l constitui în metafora generală a teatrului care, ca artă, are vocaţia de a anima ce s-a păstrat: fragmente antice, texte elisabetane, epopei indiene. Locul se constituia în spaţiu vital, nicicum patrimonial, consacrat actualizării memoriei, misiune şi destin al teatrului. Dincolo de realitatea imediată, concretă, Les Bouffes du Nord îşi dezvăluia totodată, pentru spectatorul de treizeci de ani ce eram, vocaţia metaforică.
Antoine Vitez disociază spaţiile teatrale în două categorii: adăpostul, loc unde teatrul se insinuează în ciuda nespecificităţii locului, şi edificiul, loc consacrat activităţii teatrale. Brook, prezervând starea delabrată a lui Bouffes du Nord, le tratează ca adapost recuperat ce se aliază cu edificiul abandonat. Un loc dublu, un loc impur, un loc shakespearian.
Aici, când intraţi în teatru, foaierele sunt înguste, sala de recepţie e mediocru concepută, cafeneaua inconfortabilă, totul dirijează organic publicul spre sală şi scena unde separaţiile au fost abolite şi ierarhiile suprimate. Suntem împreună căci „între actori şi spectatori nu există decât o diferenţă de situaţie şi nicio opoziţie fundamentală“, scrie Brook. Locul îi confirmă gândirea şi la Bouffes. În această încăpere sferică, spectatorul, lăsat la limita spaţiului de joc, devine partenerul de dialog al actorului, comunicare reciprocă. Ea e primordială. Scena se afirmă ca deschisă şi, implicit, reclamă sălii o egală disponibilitate. Teatrul, un act comunitar, iată ce afirmă această sală şi scenă împreună. Între parteneri, se instaurează o relaţie necunoscută altundeva, aceea produsă de distanţa intimă, distanţa portretului, căci fiecare se regăseşte aproape... spectatorul aproape de scenă, actorul aproape de sală, fără a se confunda, ci păstrându-şi și unii şi alţii identitatea funcţională. Tangenta, şi nu intersecţia, defineşte acest spaţiu, cert familiar, dar pudic disociat.
Brook a atenuat nu doar frontierele spaţiale, ci şi pe cele strict teatrale, legate de fabricarea secretă a miracolelor reprezentaţiei. El a eliminat orice element de disimulare, de camuflare… în acest sens, Brook adopta proiectul brechtian de excludere a iluziei, fără ca totodată să sacrifice poezia teatrului. Aici cortina a dispărut, culisele de asemenea, totul e expus şi locul, în totalitatea lui, îşi afirmă legea, etica vizibilului. „Noi vrem să demonstrăm că nu trişăm, că nimic nu-i ascuns… doar astfel noi putem începe“ – crezul lui Brook. Les Bouffes, un loc refractar iluziei ca prealabil al acelui teatru dorit de Brook, teatru direct, imediat şi deschis.
Revin constant la Bouffes du Nord şi îi observ modificările de la un spectacol la altul, căci atunci când solul se transformă pentru a fi invadat de nisip sau ocupat de apă şi foc sau delimitat de chenarul unui covor, când pereţii îşi metamorfozează gama cromatică… locul e acelaşi, dar diferit azi mai mult ca altădată. Dacă, la origine, Brook rezuma intervenţia eclerajelor la un plein feux franc şi intens, azi, ele se transformă, intervin, desemnează de fiecare dată splendoarea acestui loc magic. Brook, după rezerva iniţială, îşi confirmă seducţia finală şi spune „adio“ unui teatru de care îl leagă o jumătate de viaţă. Cioran, într-o seară, traversând în taxi, Place de la Concorde, mai splendidă ca oricând, strălucind de felinare şi animată de maşini rare, nu se întoarce şi mărturisește: „Când te gândeşti că trebuie să părăsim această frumuseţe!“. Mi-l imaginez pe Brook întorcându-şi privirea şi iubind până la capăt Les Bouffes.
Aici, orizontala încrederii, aceea care reuneşte actori şi spectatori plasaţi la un nivel similar, are ca partener complementar verticala deschiderii. Pe plafonul sălii se detaşează circumferinţa unei suprafeţe de sticlă transparentă care, clară şi discret luminată, produce acel apel către înălţime propriu nu neapărat unei vocaţii spirituale, ci unei înnăscute propensiuni a omului către ascensiune şi libertate a aerului. Brook îl sugerează şi evocă, evitând astfel orice asfixie sau paralizie a apetitului de regenerare la care teatrul său invită constant.
După retragerea lui Brook de la Bouffes du Nord, nu îmi interzic să revin, dar o fac rar, economic. Magia s-a disipat, nostalgia s-a instaurat. De ce să pătrund în teatrul care-mi suscita regrete, acelea ale unui artist ce se stinge şi ale unei vieţi ce se termină? Prefer să păstrez memoria vie a unui loc unic. Îi caut aura de altă dată şi nu o mai găsesc. Dispărem împreună cu locurile!
Regizorii produc o operă? Deseori m-am întrebat. Indecizia răspunsului nu-şi găseşte soluţie… fiind când infirmat, când confirmat. În conceptul de operă a unui artist persistenţa se afirmă ca dimensiune primordială: opera durează… Ce durează în teatru? O lume ca aceea a lui Wilson sau Kantor sau un teatru ca Les Bouffes du Nord. El se constituie în soclul operei brookiene la Paris, reper identificabil şi model internaţional reciclat. Brook a inventat un loc… el, astfel, a depus o marcă de neșters pe harta teatrală a lumii şi totodată s-a înscris definitiv în Parisul meu personal. Spectacolele constituie capitalul mnemonic al unui spectator, locul e moştenirea unui creator. Ceea ce e efemer şi durabil se aliază, aceasta-i vocaţia teatrului în care mă recunosc, teatrul plasat la răscruce de timpuri, a Vechiului şi a Noului, teatrul unei altoiri de durate, nici redus doar la prezent, nici prizonier al trecutului. La Bouffes du Nord, frecventându-le, am înţeles că seduc tocmai prin această căsnicie a duratelor… un teatru de altcândva pentru timpul actual. Îl privesc şi îmi amintesc… amintire impersonală, anonimă, dar amintire confirmată de zidurile accidentate, și care-și găseşte un partener exemplar în libertatea jocului improvizat. La Bouffes du Nord ne reculegem şi, totodată, respirăm. Miracol brookian. Identitate spaţială a unei opere ce-şi depune marca pe teritoriul parizian şi, totodată, alimentează mitologia unui artist ce-şi încheie opera scenică. Locul rămâne, iar spectacolele se transformă în „stofă a viselor“… Longevitatea duratei şi spontaneitatea clipei, aceasta-i natura teatrului pe care Brook a reuşit să o confirme în „ruinele“ unui teatru reînviat!“
Print