A minţi înseamnă a inventa, a-i adăuga vieţii adevărate o alta, imaginară, deghizată în realitate. Odioasă din punct de vedere moral când e practicată în viaţă, această operaţie pare îngăduită, ba chiar meritorie, când invocă alibiul artei. Un alibi la adăpostul căruia şi-a construit Mario Vargas Llosa, de peste o jumătate de secol, întreaga operă. Scriitor peruan (n. 1936), deţinător al Premiului Nobel pentru Literatură (2010), Vargas Llosa se declară continuu fascinat de uluitorul proces al naşterii unei ficţiuni, de alchimia legăturii dintre viaţă şi ficţiune. Nevoia de a depăna întâmplări e văzută ca necesitate, ca activitate primordială, modalitate de a suporta existenţa, o luptă cu eşecurile vieţii, iluzie de învingere a neizbânzilor. În urmă cu mai bine de două milenii, Aristotel aşeza la baza teatrului plăcerea de a imita, înclinaţie firească a oamenilor. Mario Vargas Llosa nu spune nimic nou, dar, de fapt, spune totul: teatrul nu e viaţă, ci o altă viaţă, cea a minciunilor adevărate. Iar misiunea teatrului – a ficţiunii în general – este să făurească iluzii, să ademenească…
Romancierul mărturisea că teatrul a fost prima sa iubire şi că dacă în Lima anilor ’50 (oraşul în care a început să scrie) ar fi existat o mişcare teatrală, ar fi devenit probabil dramaturg. Dar această dragoste precoce nu s-a stins niciodată, ci a continuat să pâlpâie în umbră. Dovadă îi stau piesele. Scrierea lor a fost o permanentă plăcere şi în acelaşi timp o lecţie de modestie şi de sinteză: „partea leului” e oferită cu generozitate actorilor, regizorilor, scenografilor care au ales a le monta. Din 1982 datează o astfel de scriere – comedia în două acte „Kathie şi hipopotamul” – venind pe linia romanului „Mătuşa Julia şi condeierul”, urmate fiind de celebrul „Povestaş”. Mătuşile caută ficţiunea, condeierii o produc, planurile se întretaie, scriitorii sunt permanent frământaţi de rostul lor şi al poveştilor. De data aceasta, Kathie Kennety (pseudonimul literar al unei soţii de bancher) îşi angajează un „scârţa-scârţa pe hârtie” care s-o ajute la alcătuirea unei cărţi de călătorii. Acţiunea se petrece în anii ’60, într-un „Paris” de ieftină imitație, în fapt – o cămăruţă de jucărie construită sub acoperişul casei din Lima, încercând să reproducă o mansardă boemă. Acolo, un bărbat și o femeie se învoiesc ca, două ceasuri pe zi, să se dedice minciunii. Pentru el este o muncă plătită; pentru ea, un fel plăcut de a-și omorî timpul.
Scrisă la maturitate, piesa lui Vargas Llosa conţine câte ceva din toate ingredientele operei sale: uşurinţa povestirii, inevitabila ancorare în anii tinereţii din Peru şi, mai ales, o extraordinară abilitate de a descrie tipologii umane. Gândită ca farsă în stil cehovian (micul revolver ce apare în primul act în geanta eroinei se va descărca până la sfârşit), piesa se transformă într-o serioasă analiză a slalomului dintre realitate şi ficţiune, ca metodă umană de a depăşi dramele interioare, de a colora neajunsurile şi neîmplinirile existenţei. În aparentă unitate clasică de timp şi spaţiu (câteva ore petrecute într-o cameră), poveştile celor două personaje ne aruncă în sus şi-n jos pe scara vremii, într-o sarabandă de flashbackuri, pentru care – curios sau nu – teatrul poate avea mijloace mult mai inteligibil-realiste decât filmul. Protagoniştilor li se alătură multe alte personaje evocate, dar ideea dramaturgului de a întrebuinţa doar patru actori face (la fel de curios sau nu) şi mai plauzibilă desfăşurarea acţiunii.
„Kathie şi hipopotamul” a avut premiera în 1983 la Caracas, în deschiderea Festivalului Internaţional de Teatru din Venezuela. În România, comedia a fost puţin jucată, din păcate. Poate numele autorului a atârnat prea greu pe umerii regizorilor, poate piesa n-a fost suficient cunoscută, textul este însă cuceritor şi extrem de ofertant pentru actori. Şi-a luat inima în dinţi a-l alege tânăra regizoare Diana Tănase, în chiar spectacolul ei de licenţă UNATC 2016. Un curaj demn de remarcat şi apreciat, ca şi opţiunea Godot Café-Teatru din Bucureşti de a-l găzdui apoi în repertoriu, într-un spaţiu al cărui public nu e neapărat cel dispus să asimileze dramaturgie serioasă. Lucrătura s-a dovedit însă reuşită. Aceasta se datorează, pe de-o parte, rigurozităţii cu care regizoarea a citit textul şi a urmat indicaţiile dramaturgului în montare şi, pe de altă parte, înţelegerii tipului de umor – intrinsec – al piesei, al personajelor.
Piesa nu e o farsă prin forma exterioară a reprezentării, ci prin contextu-i secret, prin rădăcina invizibilă a celor spuse sau petrecute pe scenă – susţine Vargas Llosa în lungile şi detaliatele sale didascalii, vizibil scrise de romancierul din sine sau de creatorul de şcoală ce se dorea a fi. Or, tocmai acest lucru l-a înţeles Diana Tănase, care nu se lasă ispitită de mijloacele comediei bufe, ci utilizează tehnicile combinate ale umorului, suspansului şi melodramei sugerate de autor. Cu propriul zâmbet interior şi ştiinţa de a spune o poveste, de a făuri o iluzie, de a-i da apoi formă. Regizoarea reconstruieşte ficţiunea dramaturgului cu patru actori, pe care îi fereşte atent de excesele în cuvinte şi gesturi. Într-un decor simplu, respectând indicaţia dramaturgică, aceştia se desfăşoară cu meritorie dezinvoltură, reuşind să construiască o serie de chipuri şi atitudini – diverse şi adverse. Cu puţine schimbări vestimentare, uneori adăugând doar accesorii aluzive, foarte tinerii actori, absolvenţi ai aceleiaşi promoţii UNATC 2016, îşi susţin partiturile cu convingere şi, mai ales, cu umor.
Cele două acte ale piesei sunt comprimate într-unul singur, unele poveşti eliminate, amintirile se succedă firesc sau se întretaie când şi când. În două ore de minciuni ce devin adevăruri şi de adevăruri care sunt minciuni. Nu toate amintirile sunt căutate: unele vin fără voia protagoniştilor, dar nu pot fi alungate, personajele evocate se încăpăţânează să apară. Ca nişte năluci – la început timide, apoi tot mai agresive, sfârşind prin a-şi cuceri un loc în piesă. Personajele aflate în căutarea unui autor şi-au găsit actorii.
Bianca Cuculici construieşte o Kathie bovarică, dar lucidă, aflată în acel moment în care cultura pare un colac de salvare în toiul eşecului unei vieţi. Personalitatea fictivă a scriitoarei se opune condiţiei reale a soţiei de bancher, plictisită de activităţile mondene şi obligaţia de a-şi adula soţul. Îşi caută salvarea în condeierul Santiago Zavala, ziarist mediocru şi umil profesor, soţ şi tată de familie, idealist incorigibil, propovăduitor al dragostei-solidaritate vs. dragostea-pasiune. Rolul e construit cu seriozitate artistică de Ştefan Mohor, care descoperă multiplele faţete ale personajului. La rândul său, acesta are un pseudonim literar cosmopolit, Mark Griffin, la umbra căruia toate visele se pot împlini: acela de a ajunge un Victor Hugo, în toate sensurile – romantic, literar, politic, sexual -, dar şi cel de a fi, măcar o dată în viaţă, protagonistul unei tragedii greceşti. Dar ne aflăm în plină comedie a vieţii…
Celor două personaje din carne şi oase li se alătură altele, pe jumătate amintite, pe jumătate inventate. Rusalina Bona o întrupează pe Ana Zavala, soţia înşelată a scribului, combinând raţiunea, simţul umorului şi ceva resturi de iubire pentru Santiago. De partea cealaltă a poveştii, Andrei Redinciuc preia cu siguranţă de sine rolul superficialului bancher Juan – „Johnny darling” -, pasionat doar de surf şi de beneficiile imediate ale acestuia: faimă şi femei. Narcisist, încrezut, orgolios, dar fermecător, personajul are şi o deviză: cultura nu-i decât un obstacol în calea afacerilor bănoase. Alte şi alte „năluci” mai apar, însă, chemate de amintire, dorinţă, fantezie, asociaţie de idei sau întâmplare, interpretate cu naturaleţe de aceiaşi patru tineri actori. (Mult mai în largul ei pare a se simţi Bianca Cuculici în rolurile studentei Adèle, amanta temporară a profesorului Zavala, precum şi-n cel al soacrei personajului, mama Anei.)
Scena de la Godot nu este destinată unui light-design complicat, dar şi aşa, cu mijloace reduse, lumina sau penumbra marchează sugestiv trecerile dintre planul realităţii şi cel al imaginaţiei. Spaţiul sonor este creat în conformitate cu indicaţiile autorului: într-un colaj ingenios alcătuit, muzica este o prezenţă activă şi operantă, sugerând fără echivoc localizarea geografică a acţiunii şi diversele atmosfere – Parisul, Africa neagră, lumea arabă – adică exotismul ieftin şi trucat al unei bune părţi din istorisire.
Între începutul timid şi finalul uşor declamativ, spectacolul „Kathie şi hipopotamul” curge degajat, cu mult umor. Actorii se lasă duşi de personaje şi conduşi de text. Rare sunt momentele în care se lasă tentaţi de jocul pentru publicul de club. Bine struniţi de regizoare, spun o poveste captivantă, iar receptarea e pe măsură. Misiunea dramaturgului pare a fi atinsă: De n-ar fi visul, această viaţă ni s-ar părea întotdeauna incorigibilă; de n-ar fi închipuirea, lumea nu s-ar schimba niciodată.
UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti / Godot Café-Teatru
„Kathie şi hipopotamul” de Mario Vargas Llosa
Regia: Diana Tănase
Scenografia: Ioana Ungureanu
Coregrafia: Mariana Gavriciuc
Editor muzică: Adrian PicioreaDistribuţie:
Kathie Kennety – Bianca Cuculici
Santiago Zavala – Ștefan Mohor
Ana Zavala – Rusalina Bona
Juan – Andrei Redinciu
Print