De ce mai mergem astăzi la teatru? Ce căutăm în sala întunecată? Pe cine? De ce? Scopul artei teatrale, declarat sau intuit, s-a tot metamorfozat de-a lungul istoriei. Adaptarea la “aici şi acum” a fost mereu în pas cu acordarea actului teatral la timpul prezent. Catharsis în Grecia antică, “pâine şi circ” în Imperiul Roman, educaţie şi învăţătură creştină în Evul Mediu, “Arta sunt eu”, la fel ca şi statul, la Curtea Regelui Soare, burghezul urcă pe scenă în Iluminism, viaţa aşa
cum este ea în Naturalism, expresia libertăţii creatoare în secolul XX. În istoria recentă a ţării noastre teatrul a funcţionat ani buni ca supapă acceptată şi îngăduită. Celebrele şopârle care bucurau o sală întreagă şi iluzia libertăţii de a conspira tacit cu vecinul de scaun. Dar astăzi? Acum când totul s-a scris şi s-a rescris, s-a trăit, s-a inventat pentru a fi apoi citat, reinventat şi reorganizat? De ce continuăm să mergem la teatru?
Desigur că sună frumos “nevoia de poveste”, empatia, emoţia, fluxul energetic atât de special, inefabilul, viaţa ridicată la putere, mirajul scenei, o lume care se naşte şi moare sub ochii noştri. Orice descriere impresionistă şi entuziastă a “simţitorului de teatru” e minunată, vibrantă şi tuşantă. La fel de frumos e să credem în menirea noastră de a zgudui conştiinţe. De a spune adevărul – bine-cunoscuta oglindă a lumii. Dar nu aceasta e întrebarea. Nu motivele noastre, ale “făcătorilor”. “Cei din interior” ştiu foarte bine să îşi justifice nevoia de a face teatru. Orgoliul lor creator îşi găseşte de fiecare dată justificarea perfectă sub masca altruismului şi al abandonului de sine în folosul unui “greater good”. Dar publicul oare ce vrea de la noi?
Tot ce a vrut şi până acum, dar puţin mai altfel, aş spune eu. Concurentul numărul 1 al teatrului este filmul din mall. Experienţa de a vedea o poveste care să mă intereseze, spusă inteligent, vizual impecabilă, cu actori carismatici şi sentimentul că pentru două ore, în preţul biletului am primit nu doar un loc confortabil, ci mai ales “quality time” – timp de calitate. Luxul de a lua o pauză de la problemele, frământările, obiceiurile, dependenţele, grijile şi rutinele zilnice pentru a vedea viaţa prin ochii personajelor. Vreau la fel de mult să mă identific cu eroul, lupta dintre bine şi rău e foarte la modă în continuare, vreau să am motive să îmi curgă lacrimi, vreau să râd cu poftă, vreau să îmi crească nivelul adrenalinei. Pe scurt: vreau să mă simt bine.
Cum faci faţă avalanşei de efecte speciale? Cum îl convingi pe consumatorul de filme 3D să renunţe la surogat şi să vadă oameni vii, 3D din naştere, în locul imaginilor proiectate pe pânză? Nu îl ai nci pe Iron man, nici planeta Pandora şi nici pinguini dansatori sau Ştrumfi. Imaginaţia noastră e supra-stimulată de producţiile cinematografice vizionate şi e greu să îl convingi pe cel abia ieşit din Imax de drama unchiului Vanea. Nu e nici cool, nici hi-tech. Şi totuşi, susccesul unui film precum “Les Miserables” mi-a demonstrat că nevoia de emoţie, poveste şi componente artistice de calitate este cartea pe care teatrul poate miza în acest joc inegal. Bucură-l pe spectator şi el va reveni.
Să nu minţi! Livrează un produs sincer, gândit să placă şi nu să îţi placă ţie. Nu pune pe tapet problemele tale personale în speranţa că, dacă tu le ai, poate că se regăsesc şi alţii în ele. Teatrul nu e un ritual de exorcizare şi nici vizită la psiho-terapeut. Nu pentru tine, omul de teatru. Cel puţin, cu siguranţă nu asta aşteaptă spectatorul. Este şi el la fel de egoist ca şi tine – vrea să se regăsească pe sine pe scenă, să îşi vadă sufletul ţinut în mână de actori, dar din confortul observatorului distanţat. E mai uşor să sufere Sonia în locul tău, iar tu, biata fată cu păr frumos, ochi frumoşi şi suflet făcut ţăndări să pleci acasă cu gândul la povestea ta… pardon, a ei.
De ce mai mergem astăzi la teatru? Unii poate
că mai caută purificarea cathartică, dar câţi sunt aceia? Alţii vor “pâine şi circ”; entertain them! Mulţi mor de plăcere să recunoască pe scenă fie o vecină, fie o vedetă de carton. Puţini vor extaz intelectual. Mersul la teatru a devenit şi un “social statement”; e un comportament elitist. Cu toţii, însă, vor să se simtă bine. Cel mai greşit e să vrei să îmapci toate gusturile. Atitudinea “capro-varzistă” nu e doar laşă dar şi profund malignă din punct de vedere artistic. Dacă reuşeşti să găseşti cumva în desişul orgoliilor poteca ce te duce de la crezul tău artistic, motto-ul tău profesional, spre bucuria celor din sală, atunci nu mai e nevoie nici de ochelari 3D, nici de eroi zburători şi nici de basme animate.
În lumea virtuală tot mai prezentă, dar a ideilor de această dată, o luptă corp la corp între filmul 3D şi spectacolul de teatru ar semăna cu orice înfruntare finală dinre Batman şi Captain America pe de-o parte contra Poirot şi Venus din Milo. Tehnologie, costume, super-puteri, arme sofisticate, gadgeturi faţă în faţă cu ascuţimea minţii şi frumuseţea esenţializată (chiar fără de braţe). Câştigătoare la puncte va fi cu siguranţă echipa de şoc a băieţilor frumoşi. Dar niciodată nu putem şti când vine lovitura de graţie care aduce knock-out-ul.
Print