Am cumpărat volumul intitulat simplu Teatru, purtând semnătura, altminteri pentru mine complet necunoscută a Cătălinei Florina Florescu (Editura Tracus Arte, București, 2018), stimulat de faptul că pe coperta a patra a cărții figurează o recomandare entuziastă datorată marelui regizor Andrei Șerban.
În cuvintele sale, dl. Șerban ne încredințează că ar fi vorba despre o literatură dramatică provocatoare. Care obligă la atitudine. Scrierile ar putea fi cu îndreptățire încadrate în generoasele categorii ale teatrului de idei, ale teatrului înclinat social, dar și în aceea a teatrului mai personal, „care se uită la corp ca printr-un caleidoscop al emoțiilor”.
Despre „intensitate emoțională și intelectuală” vorbește în notațiile sale inserate pe aceeași copertă a patra și Domnica Rădulescu, despre care aflu că ar fi profesor la Washington &Lee University Virginia.
Pe lângă toate astea, sus-menționatul volum de Teatru mai dispune de o primă prefață scrisă de prof. dr. Oana M. Chivoiu de la South Louisiana College, de o a doua prefață datorată Cristinei Modreanu, care se arată fascinată de feminismul autoarei, dar și de o postfață iscălită de Nona Rapotan care laudă feluritele fațete de teatru social pe care le ilustrează cele trei piese antologate. În aceste condiții, cum să nu îți fie stimulată curiozitatea, cum să nu îți crească apetitul pentru lectură?
Am trecut, în consecință, voinicește la treabă, nu înainte de a afla ceva mai multe despre autoare. Așadar, Cătălina Florina Florescu a absolvit Literele bucureștene, mai apoi și-a continuat studiile în SUA, unde a obținut un masterat și un doctorat în literatură comparată, s-a specializat în critica de teatru, iar astăzi lucrează în calitate de profesor la Universitatea Pace Manhattan. Volumul apărut la Tracus Arte este a șaptea carte de teatru a autoarei și ajunge pe piața românească după o scriere de memorii intitulată Inventing Me/ Exerciții de retrăit, tipărită în anul 2011 la editura Scrisul românesc de la Craiova.
Volumul antologhează trei piese – Mia, Cățelul sinucigaș și Laika și Ce rămâne după viață ? Scrise inițial în limba engleză (mă rog, engleza americană), traduse de autoarea însăși. Așa se explică, probabil faptul, că unele replici mai șchioapătă, iar în altele găsim cuvinte greșit alese. „Țara lor din Orientul Mijlociu e destul de progresivă (sic!)”. Este mai mult ca sigur că trebuia să se opteze pentru progresistă. Altminteri, impresia generală este favorabilă. Cele trei scrieri ale Cătălinei Florina Florescu sunt dinamice, inteligente, au ceea ce se cheamă simțul replicii și al scenei.
Mia mi se pare cea mai îndatorată teatrului de factură narativă. Este povestea nefericirii unui cuplu de foarte bună condiție socială. Mia are 38 de ani, este profesoară de engleză la Universitate, Mark are 39 de ani și este director executiv la o bancă. Relațiile dintre cei doi ar trebui să meargă ca pe roate, dacă nu ar fi intervenit două obstacole insurmontabile. Mia a dus în urmă cu doi ani o luptă pe viață și pe moarte cu cancerul la sân, a suferit o masectomie. Om puternic, cu vădite note egocentrice, Mia aspiră la normalitate și își dorește și bucuria maternității. Care îi va rămâne pe veci neîngăduită. Pe lângă limitele unui corp care refuză atât de multe lupte, încercări, sacrificii, experimente, corp care nu poate decât să trădeze, mai intră în joc două personaje cu funcții reflectorizante. Sus-menționatul Mark cu toate lașitățile sale și cu trădarea încă și mai vinovată decât aceea a trupului nesupus, măcinat de boală, și Meg, sora Miei, care ilustrează categoria transgenderului. După părerea mea, Mia deține cele mai multe atribute care ar califica-o pentru o cât mai grabnică experiență a scenei.
În Cățelul sinucigaș și Laika, piesă tipic americană, Cătălina Florina Florescu nu abandonează nici o clipă nota definitorie feministă. Pe de altă parte, scrierea este și un fel de decont al memoriei. Memoria traiului într-o societate opresivă, în lumea totalitară, comunistă. Acolo unde oamenilor li se impune prea adesea să își abandoneze însăși condiția umană, aceasta fiind preluată-culmea! – de animale, recte de câini. Scriere în patru acte (o dimensiune nițel neobișnuită pentru lumea de azi mereu grăbită, întotdeauna în căutarea sintezei, a esențialului, a rezumatului, a minimalului), Cățelul sinucigaș oscilează între parabolă și absurdoid. Piesa se individualizează printr-o teatralitate infuză, bine ținută în frâu, prin ludic, prin jocul care se dizolvă și se decantează în tragic, toate puse în slujba denunțării mentalităților și practicilor totalitare.
Ce rămâne după viață? reactivează toposul spitalului de boli mintale. Acolo unde se spun lucruri dintre cele mai sincere și mai grave despre defectele lumii, ale vieții, ale umanității. Un topos care permite amestecul dintre oniric și realitate, dintre delir și duritatea adevărului. Este, cred, cea mai încifrată scriere din volum, cea mai îndatorată metaforei.
Cătălina Florina Florescu, TEATRU – Editura Tracus Arte, București, 2018
Print