Teatrul este…

Ana Maria Iordache, studentă în anul II, Teatrologie, UNATC Bucureşti

– Comentariu personal subiectiv pe marginea capitolului I al studiului „Modalitatea estetică a teatrului”,  a lui Camil Petrescu –

M-am îndrăgostit de Camil Petrescu. Sună „greşit” dacă citeşti doar fraza asta. Numai dacă stau să mă gândesc cum îl descopeream  în paginile de jurnal ale lui Mihail Sebastian. Un înfumurat foarte sigur pe faptul că e cel mai mare poet, dramaturg, filosof în viaţă. Semitul Sebastian era copleşit de această atitudine a lui C.P., nu doar de faptul că acesta din urmă era antisemit. Şi totuşi, lucrurile stau altfel.

Pe de altă parte, C.P. nu era chiar aşa plin de certitudini şi de auto-supraestimare. Îmi amintesc că cu mult înainte de teatrologie citeam în prefaţa unuia din romanele lui, poate în Patul lui Procust… şi mă convingea că sistematizarea evoluţiei sale intelectuale e justă, adevărată şi perfect raţională. Îşi împărţea creaţia pe vârste biologice. Traseul era poezie – roman – filosofie. Ceea ce înţeleg e că avea nevoie de un sprijin şi de o metodă gradată. Aşa mi-a fixat, descurajator,  ideea că nu poţi face teatrologie la nouăsprezece ani.

Azi am douăzeci şi sunt mult mai fragilă decât la nouăsprezece şi simt tot mai mult nevoia unui sistem metodic. E tot mai greu pentru că societatea asta ne face să nu mai avem răbdare să creştem şi, totuşi, noi am creat contextul ăsta. Nu mai avem control nici asupra noastră, nici asupra ei. Noi o facem pe ea şi ea ne face pe noi, cum s-ar zice. Nici eu nu mai am răbdare. Nici timpul nu mă aşteaptă.

Şi iată că, într-una din serile cu multe gânduri despre teatru, gânduri mult prea asumate personal şi trecute prin filtru mult prea subiectiv, dau brusc de o carte veche, pe care am cumpărat-o acum mult timp, cu mult înainte de facultate. Am luat-o din celebrul şi mult iubitul anticariat UNU, care punea monopol pe biblioteca mea uşor uşor.

O carte veche din 1937, „trasă pe hârtie vidalon în douăzeci şi cinci de exemplare, nepuse în comerţ”. Am simţit că am o raritate valoroasă în casă, pe care am cumpărat-o cu doar zece lei. Întotdeauna mi-au plăcut cările vechi, legate brut şi astfel au aspectul înfoiat. Paginile se dau mai uşor, ai senzaţia că autorul îţi lasă la îndemână manuscrisul mult răsfoit. Pe bulevardul Lascăr Catargiu, la numărul 39, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol  II” tipărea  „Modalitatea estetică a teatrului” – principalele concepte despre reprezentaţia dramatică şi critica lor.

Nu-mi propun să discutăm întreaga lucrare, nici nu am terminat încă de citit, dar mi-e imposibil să nu scriu toate aceste gânduri despre teatru, despre mine ca studentă la teatrologie, gânduri pe care mi le-au provocat gândurile lui Camil Petrescu despre teatru. E ca o sferă de influentă. Criticul C.P. îmi vorbea, la patru zeci şi de ani, atât de clar, atât de coerent despre teatru încât mi-a adus aminte de stratagema lui, organizată pe perioade de vârstă, în demersul şlefuirii intelectuale. C.P. îşi îndeplinea astfel, prin mine, prin avizul meu de amator, dar unul sincer, obiectivele din tinereţe. Mi se pare atât de clar, atât de actual discursul său… e ca o lecţie foarte clară de teatrologie.

Nu e despre istoria teatrului, nu e cronologic, nu e doar o monografie, nu e un manual de tehnică… Sunt toate acestea la un loc.

Aşa şi îşi motivează intenţiile în primul capitol „Indicaţiile despre metodă”. Esenţa, quidditatea teatrului se decanta pentru C.P. în patru straturi: 1. spectacologic, estetic şi sistematic: fenomenologia obietului, 2. natura afectelor şi receptivitatea emotivă  spectatorilor, 3. tehnica scenei, 4. implicaţiile sociale şi culturale  cu caracter monografic.

C.P. mă trage de mânecă încă o dată şi mă face şi mai conştientă de complexitatea teatrului – ca ştiinţă noologică, ştiinţă a spiritului – şi efortul necesar înţelegerii. „Ca să cercetezi faptele, îşi trebuie un concept călăuzitor, ca să obţii acest concept însă, e necesar să cercetezi faptele”.[1] Sunt ca un câine care aleargă în jurul cozii sale.

Întreg anul I, ca oricine a avut vreodată legătură de teatrul – de la student, la mare om de teatru – am căutat să dau definiţii personale teatrului. „Ce e teatrul?”, se întreabă şi el, pentru ca, mai apoi, să conducă răspunsul către o altă întrebare: „Ce e reprezentaţia dramatică?” Îmi permit să cristalizez una – ca rezultantă adunării a patru forţe, a celor patru paşi metodici – traducând funcţia lor.  1. E spectacol, deci divertismunt 2. E raţiune şi conştiiţă 3. E convenţie şi instrument. 4. E monografie a societăţii.

Definiţia teatrului personală, puţin stilizată, acum la două zeci de ani, dar ajutată de teatrologul  C.P., ar putea arăta cam aşa:

Teatrul este o tolbă nesecată de poveşti spuse sub forma unor reprezentaţii dramatice, în scopul destinderii, dar şi al trezirii conştiinţei raţionale, reprezentaţii complexe care prind formă vie, dar efemeră, însă şi verosimilă prin instrumente şi procedee proprii şi care rămâne în istorie ca important material document monografic, matrice culturală, socială, politică a vremii sale.

Atrage şi el, ca toţi ceilalţi teoreticieni de teatru, atenţia asupra efemerităţii teatrului, totuşi vede în aceasta o însuşire benefică. Ridică un semn de întrebare şi legat de judecata, înţelegerea greşită, speculaţia facilă, lipsa conştiinţei artistice care duce la reputaţiile false din teatru.

C.P. crede în discernământul critic, în o formă strucurală universală, structuri obiective cu caracter de permanenţă. „Regăsim trecutul social şi cultural în datele concretului actual”, explică acesta. Teatrul măscărici îl localiza la periferia culturală din vremea sa. Just! Singurul criteriu trebuie să ne fie raportarea oprei, fie la trecut, fie la prezent. C.P. nu ne vede ca buni istorici, pe noi cei care înţelegem trecutul prin prezent, nu prezentul prin trecut. Şi ce des calcă strâmb studentul teatrolog regula asta! Din lipsa cercetării, care ar trebui să fie mai serioase, în ajutorul unui mai bun bun simţ, şi musai să se lase (nu?) cu coate julite la bibliotecă… Vorba aceea: Dacă nu ai memoria trecutului, e posibil să-l repeţi fără să ştii asta…

Încă ceva, legat de disputa subiectivitate şi obiectivptate în citica de teatru… Dacă teatrul e aşa, totuşi, teatrologia e o ştiinţă pur formală sau s-a contaminat cu noologie?