Mărturiseam în urmă cu ceva timp, tot în revista noastră, că prima dată am auzit de oraşul Gheorgheni în adolescenţă, din “Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian. Celebra Pensiune Weber era localizată cu exactitate prin vorbele Corinei: Trei sute patruzeci și doi de kilometri de la București, treizeci și șase de kilometri de la Gheorgheni. (https://yorick.ro/un-festival-amprenta-colocviul-teatrelor-minoritatilor-nationale-la-gheorgheni/) Între timp, am ajuns de mai multe ori în urbe şi-n zonă, bucurându-mă iar şi iar de ceva-ul tărâmului, dar şi de spectacolele teatrelor de limbă maghiară.
La Gheorgheni, activitatea culturală a oraşului este susţinută de Figura Studio, înfiinţat în urmă cu 35 de ani ca Teatru experimental de către regizorul László Bocsárdi (pe atunci, inginer chimist) şi un grup de tineri intelectuali influenţaţi de fenomenul teatral european al anilor ’60-’70: independent, alternativ, o nouă avangardă. În 1990, Teatrul Figura Studio este instituţionalizat, păstrându-şi, însă, statutul de unicat printre teatrele de limbă maghiară din Transilvania, prin componenta sa experimentală. O dată la doi ani, alternativ, organizează manifestări dedicate, deja de tradiţie: Colocviul Teatrelor Minorităţilor Naţionale şi Dance.Movement.Theater, festival internaţional de teatru-dans şi mişcare.
Anul acesta, în perioada 3 – 5 aprilie, Teatrul a organizat microstagiunea aniversară FiguraFeszt, cuprinzând spectacolele reprezentative ale celor mai recente stagiuni: “Trei surori” de A.P. Cehov (regia: István Albu, 2018); “Pietre în buzunar” de Marie Jones (regia: László Csuja, 2015); “Martiri” de Marius von Mayenburg (regia: Attila Keresztes, 2018); “Jurnal de droguri”, după Viktor Kubiszyn (regia: Zénó Faragó, 2017); “Un tramvai numit Dorință”, după Tennessee Williams (regia: Botond Nagy, 2018).
Mini-festivalul a început cu “Trei surori”. Scrisă în 1900, piesa a fost montată un an mai târziu la Teatrul de Artă din Moscova, în regia lui Stanislavski şi Nemirovici-Dancenko, într-o distribuţie cu “vedete”: Stanislavski însuşi juca rolul lui Verşinin, Olga Knipper, soţia lui Cehov, era Maşa, rol ce fusese scris pentru ea, iar mai tânărul Meyerhold juca Tuzenbah. Pe atunci, cronicile au fost mixte. Pe de-o parte, autorul considera regia prea “exuberantă”, sufocând subtilităţile textului, pe de altă parte, publicul era impresionat de patosul cu care surorile îşi declarau singurătatea şi disperarea, acceptându-şi însă situaţia fără a se plânge. Spectacolul conceput de Stanislavski s-a jucat zeci de ani la Moscova, cât să fie văzut, prin anii ’50, de György Harag, regizorul legendarei montări a “Livezii de vişini” de la Târgu-Mureş. Acesta mărturisea că nu a fost deloc încântat: Personajele mi s-au părut rupte de viaţă, nişte marionete pe scenă, trăind un lirism accentuat, cu iz de melodramă […] Cele trei surori aveau împreună, pe scenă, 180 de ani. Erau spectacole muzeale…
Nu este cazul producţiei de la Gheorgheni: regizorul István Albu (şi directorul Figura Studio) este tânăr (împlinind zilele acestea 35 de ani, precum Teatrul), trupa de actori – aşijderea, iar montarea – un echilibru confortabil între clasic şi modern. În fond, ce poate fi mai actual decât visul de-a fi fericit?! Ce poate fi mai normal decât căutarea fericirii? Şi, odată găsită – fie şi pentr-o fărâmă de clipă –, cum facem s-o păstrăm? Câtă dragoste, afecţiune, voinţă, perseverenţă şi conştiinţă implică? Şi până când poţi trăi într-un loc în care perspectivele fericirii par să se spulbere, iar pe ele se aşază praful, ca pe toate bagajele pregătite? Un şir de întrebări la care, probabil, nu vom avea niciodată răspunsul, dar pe care ni le propun realizatorii spectacolului “Trei surori”.
Structura piesei devine cheie de interpretare regizorală: cele 4 acte sunt bine delimitate, fiecare petrecându-se într-alt spaţiu al Teatrului. Sigur că “s-a mai făcut” (şi mă gândesc doar la “Unchiul Vanea” al aceluiaşi Cehov, montat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar de Stat Cluj), dar, şi acum, gândul regizorului se regăseşte în această justificată împărţire. Actul I ne află aşezaţi în foaier, privind spre intrarea ce are ca fundal bulevardul şi blocurile din Gheorgheni. Pe acolo îşi vor face apariţia, rând pe rând, invitaţii la onomastica Irinei, cea mai mică dintre surori. Şi, cum suntem în secolul XXI, avem la dispoziţie atâtea moduri de deplasare… Cu mult umor vor fi asociate aceste descinderi ale personajelor cu “fişa” fiecăruia (vârstă, statut, caracter) şi toate vor fi – garantat – o surpriză pentru spectatori. Ca şi darurile pe care le vor oferi sărbătoritei: clasicul samovar, neaşteptatul borcan cu castraveţi muraţi sau colivia ce ţine captiv un metaforic porumbel alb… Umor, tristeţe, dar şi o infinită grijă pentru detalii se regăsesc în întreaga adaptare a textului, în regie, scenografie şi, mai ales, interpretare.
Din casa cu lucruri împachetate ca pentru o plecare iminentă (la Moscova-simbol), ieşim în grădina îngheţată, intrând, de fapt, în sala studio a Teatrului, pentru actul II. Au trecut mai bine de doi ani, relaţiile s-au schimbat, nu şi locul: blocurile au rămas aceleaşi – fie şi-n miniatură –, multele biserici ale oraşului se iţesc ici-colo din zăpadă. Pare la fel de frig ca-n Gheorgheni. Între timp, fratele Andrei Prozorov a învăţat să cânte mai bine la vioară… Atât de bine, încât sfârşitul actului III îl va găsi într-un solo înfierbântat, ca o descătuşare din colivia casei, a provinciei. Au mai trecut doi ani, iar oraşul e cuprins de incendiu. Ne aflăm în sala mare a Teatrului şi, pe scenă, atârnă folii descărnându-se încet, de căldură. Este actul mărturisirilor, pregătind plecările finale.
Dacă acumularea personajelor se face rapid, plecarea lor e lentă. Ca o agonie. Incendiul a devastat case, inimi, lumi. În urmă nu rămân decât resturi, obiecte desperecheate şi oameni aşijderea. Pentru actul IV ne mutăm în curtea interioară a Teatrului. E din nou frig. În urma duelului, de pe clădire cade un om – un subiect pentru o scurtă povestire-ştire. Despărţirea Maşei de Verşinin e sfâşietoare, sfâşietoare. Şi totuşi, la final, porumbelul cel alb îşi va lua zborul spre libertate. Viaţa noastră nu s-a sfârşit… S-o trăim, deci!… Încă puţin şi poate o să ştim pentru ce trăim, pentru ce suferim! Dacă am şti! Dacă am şti!… Un spectacol emoţionant regizat de István Albu, întregit vizual şi sonor prin scenografia imaginată de Erika Márton şi artistul plastic Zoltán Ferenczi, şi prin muzica lui Magor Bocsárdi. O trupă de actori tineri, dar ajunşi la maturitate artistică, membri ai micii echipe de bază sau invitaţi: Boróka Bartha (Olga), Gyöngyvér Vajda (Maşa), Annamária Máthé (Irina), Magor Bocsárdi (Andrei Prozorov), Mária Boros (Natalia Ivanona), Norbert-László Moşu (Kulîghin), Zénó Faragó (Verşinin), Alain Leonard Fodor (Tuzenbah), Gábor Kolozsi Borsos (Solionîi), Csongor-Zsolt Nagy (Cebutîkin), Boglár Tamás (Anfisa).
Spectacolul “Pietre în buzunar” e bazat pe o piesă din 1996 a scriitoarei contemporane irlandeze Marie Jones. O tragicomedie scurtă petrecându-se într-un mic orăşel din Irlanda, unde se filmează o mare producţie de film american. Cei mai mulţi locuitori sunt angajaţi în figuraţie, inclusiv tinerii protagonişti, prietenii Jake şi Charlie, fiecare cu speranţele sale: unul de-a deveni mare actor, celălalt – scenarist. Aparent comic, nu?! Lucrurile iau o întorsătură tragică în momentul când un adolescent moare înecat cu pietre în buzunar. Tocmai fusese umilit de răsfăţata actriţă-divă a filmului… Textul este scris pentru 2 actori care să joace 16 personaje – de sexe, vârste, profesii diferite -, doar schimbându-şi vocea, postura, atitudinea şi câteva elemente de costum sau recuzită. În montarea de la Gheorgheni, Gábor Kolozsi Borsos şi Norbert-László Moşu îşi demonstrează cu talent abilităţile artistice, îndrumaţi de tânărul regizor maghiar László Csuja. Mult umor şi (auto)ironie în acest spectacol, ridicând deopotrivă o serie de întrebări dureroase despre tot felul de “figuranţi”, de neadaptaţi ce îşi caută necontenit locul în profesie, în viaţă, în lume…
Piesa “Martiri” a unui alt dramaturg contemporan, germanul Marius von Mayenburg, nu mai este de mult o noutate. Scrisă în 2012, are deja o sumedenie de montări în străinătate, dar şi în România, cea mai nouă fiind la Teatrul Mic din Bucureşti, în regia lui Vlad Massaci. Este un text dificil – atât pentru actori, cât şi pentru public. Un text disecând până la sânge relaţia tinerilor de astăzi cu religia, cu credinţa, cu divinitatea. Într-o lume care şi-a pierdut sacralitatea, mai putem să luăm drept manual Biblia şi preceptele sale vechi de milenii? Se încumetă să figureze scenic această temă regizorul Attila Keresztes, director artistic al Companiei “Tompa Miklós” a Teatrului Naţional Târgu-Mureş.
Spectacolul este alert, dinamic, nelăsându-ne parcă timp să pătrundem până la capăt mesajul grav pe care îl transmite textul. Şi să rămânem cu propriile întrebări. Actorii nu-s decât un instrument. Aşezaţi în careul delimitat de mese metalice, devenind scenă, într-un spaţiu luminat rece cu tuburi de neon (scenografia: Zsuzsi Szőke), spectatorii asistă timp de 70 de minute la povestea adolescentului Benjamin (Zsolt Gedő), aflat în plină criză religioasă. Relaţiile cu cei apropiaţi sunt un şir de conflicte – atât cu adulţii: mama (Boróka Bartha), profesoara de biologie (Annamária Máthé), profesorul de sport (Norbert-László Moşu), directorul şcolii (Zénó Faragó), preotul (Gábor Kolozsi Borsos) -, cât şi cu colegii: Georg (Alain Leonard Fodor) şi Lydia (Gyöngyvér Vajda). Dialogurile se derulează rapid, actorii îşi schiţează rolurile. Privim, dar parcă nu vedem tot…
Volumul “Jurnal de droguri” a apărut în 2011, sub forma unei lungi confesiuni a scriitorului, ziaristului şi criticului de film maghiar Viktor Kubiszyn, dependent – timp de 16 ani – de narcotice. Textul urmăreşte deformările fizice şi mentale cauzate de această dependenţă, dar şi dorinţa de scăpare, în toate fazele ei – de la recidive până la renunţarea definitivă la droguri. Spectacolul de la Gheorgheni redă – sub forma unui one-man show susţinut cu forţă de actorul Alain Leonard Fodor – o variantă concentrată a jurnalului original, în dramaturgia lui Norbert-László Moşu şi regia lui Zénó Faragó, la rândul lor – actori ai trupei. Efectele vizuale imaginate de Zoltán Ferenczi şi muzica de scenă întregesc acest parcurs impresionant, tulburător, ce trimite, din nou, la problemele şi dependenţele fiecăruia dintre noi, indiferent de zona din care ar veni ele…
În fine, în ultima seară a microstagiunii, Teatrul Figura Studio ne-a propus un alt fel de variantă concentrată – de data aceasta la un text canonic al teatrului american şi universal: “Un tramvai numit Dorinţă”, scris de Tennessee Williams în 1947, la jumătatea secolului trecut, carevasăzică. Un text ce devine spectacol de o oră jumate, în adaptarea regizorului Botond Nagy şi dramaturgia lui Ágnes Kali. Un text din care mai regăsim căldura sufocantă a Sudului (căci scena este înconjurată de ventilatoare – decoruri: Erika Márton, lighting design: László Erőss), nu şi spaţiul strâmt al locuinţei soţilor Kowalski. Doar cada (roşie) pe care şi-o dispută personajele e la loc de cinste. Concepţia regizorală pare a porni de la tema dragostei, pe care o regăsim în atâtea şi atâtea moduri în piesă: trecuta şi poate inexistenta dragoste părintească; idilele adolescentine, unele cu iz de homosexualitate; iubirea amorală, strict carnală, a unei femei trecute de prima tinereţe, dar aflată, paradoxal, în căutarea iubirii adevărate; apoi dragostea nu lipsită de certuri dintre doi soţi la fel de tineri, dar mult diferiţi; dragostea egoistă a unei mame bătrâne pentru fiul său matur; dar şi una embrionară, a altei mame – tinere – pentru copilul încă nenăscut…
Dragoste… Love… Szeretet… Poemul lui Charles Bukowski ce încheie spectacolul pare a consfinţi această opţiune regizorală. În rest: elemente ce încearcă a alcătui – în variantă redusă – povestea celebrei Blanche Du Bois, refugiată în Câmpiile Elizee, de fapt strada pe care locuiesc, într-un mic apartament din New Orleans, sora ei, Stella, şi soţul acesteia, Stanley. Elemente de costum (Blanche – interpretată de Boróka Bartha – este o copie Marilyn Monroe, ajutându-se de haine şi parfumuri), muzici şi dansuri (muzică originală & sound design: Claudiu Urse, coregrafie: Dalma Molnar), lavaliere ce amplifică vocile actorilor (insuficient, pare-se, căci unele replici sunt rostite tot la sfintele microfoane), imagini puternice, uşor recognoscibile (“Pietà” la final) sau apariţia unor personaje absente (fostul soţ homosexual al lui Blanche – interpretat de Zsolt Gedő). Zbuciumul sufletesc al lui Blanche, problemele Stellei (Míra Szilagyi), ale lui Stanley (Zénó Faragó) şi, mai ales, ale potenţialului soţ Mitch (Gábor Kolozsi Borsos) se pierd în acest spectacol destinat tinerilor ce nu mai au răbdare să asculte poveşti şi amintiri, să afle biografii sau să înţeleagă alţi oameni. Cu atât mai puţin personaje venind dintr-un alt secol, dintr-o altă lume.
Timp de trei zile, Teatrul Figura Studio din Gheorgheni a prezentat cinci spectacole bune, rotunde, reprezentative, bazate pe texte importante ale dramaturgiei de ieri şi de azi. Aniversarea celor 35 de ani a fost o reuşită artistică şi organizatorică. Dar, mai presus de toate, rămâne atmosfera acestor zile, cea din foaier şi din sălile de teatru, cea de la discuţiile post-spectacol petrecându-se într-o sufragerie ospitalieră – YourLivingRoom -, dar şi de la concertul final al formaţiei locale No Sugar. Echipa Teatrului Figura Studio din Gheorgheni, o mână de oameni pasionaţi, dedicaţi, destoinici, se află la vârsta maturităţii – profesionale (artistic şi managerial), dar şi umane. Nu poate fi decât o bucurie şi un privilegiu să faci parte – fie şi pentru trei zile, fie şi ca spectator – din această echipă, aflată într-un moment fast.