Destul de rar teatrele din alte orașe decât București vin să-și prezinte producțiile în capitală. Atunci când o fac, se întâmplă de obicei într-un festival. Deși sunt necesare vieții artistice, ministagiunile (câteva spectacole prezentate succesiv în câteva zile) nu au devenit o componentă obișnuită a ei. Se întâmplă rar și unul dintre evenimentele de gen a avut loc recent la Teatrul Odeon, unde Teatrul German de Stat din Timișoara a venit cu patru spectacole foarte diferite între ele, patru creații din repertoriul curent al unei instituții unde s-a conturat o trupă de ținută, cu un potențial remarcabil. Așadar, publicul bucureștean a putut vedea în urmă cu o săptămână „Fetița din bolul peștelui auriu” de Morris Panych, în regia lui Radu Afrim, „Nunta micilor burghezi” de Bertolt Brecht, montare semnată de Alexandru Dabija, „derdiedans”, performance după un concept de Florin Fieroiu, și „Urâtul” de Marius von Mayenburg, spectacol regizat de Theodor-Cristian Popescu.
Patru creații care confirmă un bun nivel al exigențelor unui teatru din Europa mileniului III și existența unui trupe profesioniste bine închegate, care funcționează unitar și coerent și care are ceva de spus în peisajul teatral din România. Povești diverse au spus actorii din cele patru spectacole propuse, povești despre ultimele zile ale unei copilării petrecute în bizarii ani ’60 într-o casă în care nefericirea ia forme stranii și nu lipsite de umor, povești despre o nuntă a parveniților, înghițită de un grotesc care cere o bună pregătire actoricească, povești despre femeia de azi, cu bucuriile și frustrările pe care și le poartă într-o societate ce nu e nici mai bună, nici mai rea decât majoritatea celorlalte, povești despre fals și adevăr, povești… Patru spectacole și mai multe povești i-a oferit Teatrul German de Stat din Timișoara spectatorului bucureștean, punându-și în lumină calitățile.
Poate că prima dintre ele este deschiderea spre mai multe forme de spectacol. Alegând diversitatea, trupa și-a arătat mobilitatea. Mai întâi, cu spectacolul de atmosferă semnat de Radu Afrim, în stilul cu care și-a obișnuit publicul, etalând virtuțile atât de tinerei Silvia Török. Apoi, cu creația lui Alexandru Dabija după prima piesă scrisă de tânărul Bertolt Brecht, un spectacol de nici două ore ce mizează pe componenta mimic-gestuală a interpretării, transformând critica socială într-un eseu scenic despre deriziune și absurd. În al treilea rând, cu performance-ul coordonat de cunoscutul coregraf Florin Fieroiu („Mi-aș dori ca oamenii să înțeleagă că arta nu e un eveniment; e ceva necesar, normal. Ca aerul, ca apa… ” – iată o idee de la care a pornit „derdiedans”) și prezentat la mai multe festivaluri, concretizare a unei cercetări practice și spontane a rolurilor pe care le jucăm într-o societate în care nu fiecare rol se poate schimba. Nu în ultimul rând, cu „Urâtul” regizat de Theodor-Cristian Popescu, fericită dezbatere de idei grave, crescute aberant pe solul unei lumi aberante, unde coaja devine miez și invers, consistentă meditație, în ton cu mijloacele scenice ale momentului, despre imagine și adevăr într-o lume reglementată de imagine.
O altă calitate este certul profesionalism al trupei, cuprinzând actori și actrițe cu individualități conturate, care funcționează însă coerent în contexte diferite, chiar foarte diferite. De la Brecht la Mayenburg, de la teatrul popular la teatrul cu inserții de absurd, de la improvizația din teatrul-dans la interpretarea de atmosferă și emoție, actorii și actrițele din aceste producții (pe unii i-am văzut în mai multe spectacole) trec cu profesionalism. Îi amintesc numai pe câțiva dintre ei: Olga Török, Silvia Török, Horia Săvescu, Rareș Hontzu, Konstantin Keidel etc. În cele câteva seri de teatru făcut în România în limba germană spectatorii au văzut prestații actoricești consistente, nuanțate, în producții de calitate, fără concesii făcute comercialului.
Acestei calități i se adaugă, vizibil, preocuparea pentru lucrul în registre stilistice diferite, propuse în cadrul unor formule regizorale deja mărci înregistrate. Radu Afrim, Alexandru Dabija, Theodor-Cristian Popescu și Florin Fieroiu sunt creatori cu universuri bine delimitate în creația de azi și numele lor dă greutate repertoriului de la teatrul timișorean, un teatru în pas cu vremurile, dar nu obsedat de nou și modă, un teatru care în urmă cu câțiva ani venea la București cu „Ținuturile joase”, după Herta Müller, de exemplu, un teatru care merită să iasă din când în când din comunitatea locală în care funcționează și căreia i se adresează.
Print