Sfârșitul anului 2016 aducea în peisajul teatral de la noi, la vremea când festivalurile se țin lanț, un element de noutate: Festivalul Internațional de Teatru Idiș, organizat în sediul recent reabilitat al Teatrului Evreiesc de Stat din București. Zile bune de spectacole și evenimente conexe, printre care și lansarea volumului „140 de ani de teatru idiș în România” de Camelia Crăciun.
Specialist în studii iudaice, consultat științific la TES, unde coordonează proiectul „Cu cărțile deschise…” care urmărește sprijinirea și popularizarea literaturii idiș prin spectacole-lectură, autoarea propune o carte necesară, editată la Institutul Cultural Român. Volumul său, lansat în context aniversar, spune povestea teatrului idiș din România, un fenomen asupra căruia cercetarea a ezitat să se aplece, iar sursele sunt extrem de puține.
Publicat în 2016, la 140 de ani de la primul spectacol de teatru idiș, jucat la Iași pe 19 august 1876, văzut de Mihai Eminescu (care scrie despre el în ziarul din ziua următoare) și, din câte se pare, și de Titu Maiorescu, studiul îi așteaptă în librării pe toți cei interesați de un fenomen cultural care merită mai multă atenție, un fenomen care s-a dezvoltat, în diverse epoci, confruntându-se cu presiuni socio-politice, economice și ideologice, căutând mereu căi de supraviețuire și neuitând că unul dintre scopurile sale, dincolo de cel educativ, este acela de a-și delecta spectatorii.
La început, spectatorii înșiși au învățat să devină spectatori, lăsându-se ghidați de amatorii care se profesionalizau treptat în progresistul secol al XIX-lea. Prima etapă din acest parcurs, cea a desprinderii de cultura populară și a lentei formări a unei identității proprii, face obiectul Actului I din volum. Memoriile lui Goldfaden, artistul vizionar care a avut curajul să facă primul teatru în idiș și a format o trupă de actori profesioniști din cantori de sinagogă și muzicanți de cârciumă, sunt invocate adesea, elemente de atmosferă sunt aduse de elemente de istoria mentalităților într-un discurs accesibil, care urmărește punctele principale dintr-un parcurs.
Caracterul sintetic și accesibilitatea sunt prezente în egală măsură și în prezentările pe care autoarea le face celorlalte două etape din istoria obiectului ales: teatrul idiș din interbelic e pus în pagină într-un fel care deschide drumuri interesante pentru cercetare, iar povestea Teatrului Evreiesc de Stat, înființat la 1 august 1948 la București, se spune și ea cronologic, simplu, fără opriri de durată, care ar fi redirecționat privirea de ansamblu pe care și-o propune volumul.
Alegând drumul cronologic clasic, cartea Cameliei Crăciun reproduce și documente utile: secvențe din articole interbelice care vorbesc despre modernismul viziunii lui Iacob Sternberg, de exemplu, decizii oficiale care au limitate activitățile teatrului idiș în vremea Holocaustului și au dus la apariția Barașeumului, precum și anexe cu spectacolele produse la Teatrul Evreiesc de Stat. Și, dându-i imaginii ce este al imaginii, mai ales că apare într-o eră a imaginii, lucrarea le pune la dispoziție cercetătorilor, pasionaților și nostalgicilor și o serie de chipuri, artiști de ieri și de azi care au jucat la TES, actori și actrițe pe care îi știți, actori și actrițe care, înfruntând realități nu dintre cele mai încurajatoare, au spus pe scenă istorii vesele și triste, într-un București cu o identitate despre care mai sunt multe de spus.
Print