Teatrul în lumea noastră şi lumea din teatrul nostru…

Riscul, atunci când alegi să montezi o comedie, este – cel puţin în lumea noastră atât de puternic „infestată” cu microbul divertismentului facil – acela ca rezolvările comice să alunece exact pe o pantă a facilului. Din acest punct de vedere, „Pyramus & Thisbe 4 You” al lui Alexandru Dabija, de la Teatrul Odeon este un spectacol neobişnuit. Un spectacol neobişnuit chiar pentru întregul spaţiu teatral românesc.

E o comedie, şi nu e… E o comedie născută dintr-o aşa-zisă tragedie. Sau, mai bine spus, din două aşa-zise „tragedii”. Una dintre ele este textul extras din „Visul unei nopţi de vară” – scena meşterilor care repetă „nobila şi tragica poveste a lui Pyram şi a iubitei sale Thisbe” – şi cea de-a doua este însuşi teatrul românesc la acest moment.

Alexandru Dabija (nominalizare pentru cea mai bună regie la premiile UNITER) propune, aşadar, patru lecturi în cheie diferită ale aceleiaşi scene (traducerea şi adaptarea textului îi aparţin lui Andrei Marinescu şi nu s-ar putea spune că nu sunt inspirate!) din piesa lui Shakespeare. Şi este bine-cunoscut episodul din „Visul unei nopţi de vară” în care câţiva meşteri atenieni vor să pună în scenă o piesă, „tragica poveste a lui Pyram…”, ca să i-o ofere drept dar de nuntă conducătorului cetăţii. Şi care debordează de bune intenţii, mai puţin de talent…

În montarea de la Odeon, regizorul construieşte patru situaţii diferite pentru „Pyramus şi Thisbe”. Decorul e straniu, pe jumătate tarkovskian, cu două căsuţe dărăpănate, aşezate undeva, în niciunde, şi, între ele, un fel de ţarc înalt închis cu sârmă şi plin cu scaune. Şi, în acest spaţiu, se întâmplă povestea în poveste. De fapt, este o poveste despre teatru şi a lui „tragică” magie, care ţine de când lumea şi iată că a ajuns până în zilele noastre… Iar în zilele noastre istorioara s-ar spune cam aşa… Se ia o scenă cunoscută- arhicunoscută şi se trece la aducerea ei în teatru – mai exact la transformarea ei în artă! – prin diverse mijloace şi cu diverse scopuri, unele artistice, altele mai puţin, fiecare în funcţie de pricepere şi talent. Pe scurt.

Prima propunere este cea a unei trupe de amatori, mai bine zis de amatoare… că e formată toată din femei (vezi exemple recente de pe scenele bucureştene, câtă ironie!) care se ceartă între ele pentru roluri. Şi au şi haz, şi substanţă (sau, mai bine zis, construiesc cu multă seriozitate toată lipsa de seriozitate din care ne este plămădit teatrul de lângă noi…). Le-aş aminti pe Dorina Lazăr, Oana Ştefănescu şi Paula Niculiţă.

Cea de-a doua e lucrată în alt registru comic. O trupă de actori profesionişti, conduşi de un profesor care le coordonează „creaţia”. Şi dacă Ionel Mihăilescu nu alunecă prea mult spre zona aceea în care facilul şi snobismul fac casă bună în şcolile de teatru şi pe care regia o ironizează – şi nu s-ar zice că şi-a propus să fie tocmai subtil! -, în schimb Marius Damian forţează puţintel nota. Altminteri, Anei Maria Moldovan în rolul Zidului îi reuşeşte un „perete” splendid… şi puţin trist, şi puţin vesel, nici prea tragic, nici prea comic, cel mai uman zid care a existat vreodată…

Varianta numărul trei. O trupă de actori români şi-un ungur… Din nou de-a râsu’-plânsu’. „Minunată” încercare de punere în scenă – suntem pe terenul teatrului în teatru – fiecare în legea lui, fiecare cu sensibilitatea lui (căci, în teatru, câtă sensibilitate, atâta dramă!), în funcţie de naţia din care provine. (Pavel Bartoş păstrează bine echilibrul aici. Ironic şi subtil. Nu îngroaşă şi nici nu trădează ideea montării.)

Şi cea de-a patru propunere este surpriza. Povestea lui Pyramus şi a lui Thisbe pusă în scenă nu cu actori care „se joacă” de-a amatorii, ci chiar cu amatori, ca-n piesa lui Shakespeare. E vorba de personalul tehnic al Teatrului Odeon. Maşinişti, recuziteri, regizor tehnic. Pe care vă las să-i descoperiţi la faţa locului tocmai ca să nu stric plăcerea surprizei.

Montarea lui Alexandru Dabija e o meditaţie (oricât de preţios ar putea să pară cuvântul în acest context), în cheie comică, asupra artei teatrului în general şi asupra teatrului românesc al ultimilor ani. Desigur, fără să se salveze sută la sută şi alunecând din când în când tocmai în capcana a ceea ce ironizează. E scena care-şi ţine sieşi oglinda în faţă. Şi un posibil răspuns la întrebarea „Cum arată teatrul în lumea noastră şi lumea din teatrul nostru?”

 Foto Cosmin Ardeleanu