Teatrul în spatele gratiilor sau să fii actor în penitenciar

În centrul oraşului Oradea, o clădire vopsită în roşu-cărămiziu, pe lângă care poţi trece de zeci de ori fără să te întrebi ce e înăuntru, dacă nu ţi-ar atrage atenţia gratiile de la geamuri şi foişorul de pază, adună înăuntru existenţe frânte. Motivele… Nu este locul să le dezvoltăm acum, dar întâlnirea cu cei doi actori-deţinuţi pe care am avut-o într-una dintre după-amiezile în care se desfăşura Festivalul de Teatru Scurt a avut o doză de naivitate (ca să nu spun „inocenţă” în acest context) aproape înduioşătoare. O discuţie largă despre teatru şi magia lui în incinta Penitenciarului din Oradea, cu doi deţinuţi care, de când sunt în închisoare şi-au descoperit calităţile de actori.

Fără nicio legătură cu festivalul de teatru organizat la sfârşit de septembrie la Oradea, dar chiar cu câteva zile înainte de începerea lui, deţinuţii de la „penitenciarul de maximă siguranţă” au arătat pe scenă un spectacol, după piesa „Dinţi” a lui Matei Vişniec, pe care toamna aceasta îl vor aduce şi la Bucureşti, la festivalul de la Teatrul Nottara. Oameni cu existenţe rupte, cu poveşti de viaţă triste, crude, disperate, cu ani întregi smulşi de pe harta personală, cu vinovăţii asumate sau nu, cu trasee şi încercări greşite, cu alegeri greşite care i-au costat libertate, suferinţă şi i-au scos de pe drumul să-i spunem firesc, descoperă într-o zi, în închisoare, că le-ar fi plăcut să se joace de-a teatrul. Şi vorbesc cu implicare despre o „experienţă scenică” ce le-a schimbat felul de a privi viaţa, cum spun ei. „Am pus mult suflet la piesă şi important e să placă publicului”, zice unul dintre ei, iar celălalt îl aprobă. Cei doi deţinuţi cu care am stat de vorbă prin amabilitatea conducerii penitenciarului, Joszef Toth şi Daniel Rezmiuveş, „vedetele” spectacolului, de mulţi ani privaţi de libertate, au descoperit aici că viaţa ar fi putut fi altfel, dacă…

I-am întrebat dacă înainte să fie închişi i-a interesat vreodată teatrul. Joszef, închis în penitenciar de 12 ani, îşi aminteşte… vag: „Experienţa dinainte mi-o amintesc vag, dar ştiu că mi-a plăcut tot timpul să văd o piesă bună de teatru şi chiar mergeam cu partenera mea de viaţă. Acum, având ocazia aici în penitenciar, am zis că ce-ar fi să mă pun şi eu în locul celor pe care i-am văzut la Târgu Mureş. Şi se pare că am reuşit pe de o parte. Eu sunt aici pentru înşelăciune şi am o pedeapsă destul de mare, 18 ani, din care deja am efectuat 12 şi anul viitor, dacă totul va fi bine, voi fi discutat în comisia de eliberare condiţionată. În funcţie de comportament, s-ar putea să mă pot elibera.”

Daniel, în schimb, are o pedeapsă mai scurtă, 8 ani, şi şi-a descoperit – deşi, după spusele lui, semnele existau dinainte – pasiunea pentru scris, iar la momentul discuţiei noastre mi-a arătat câteva pagini din scenariul la care lucra, „Mercenarul, tăntălăul şi şarlatanul”, „o poveste din războiul cu Bonaparte”.

I-am întrebat ce vor să facă atunci când vor ieşi. Răspunsul a fost… complicat. Daniel vrea să se apuce serios de scris scenarii şi, dacă nu merge, se va întoarce la meseria de bază „maestru bucătar în bucătăria internaţională”.

Iar Joszef, îşi asumă pe deplin faptul că momentul va fi greu. „Meseria mea e geolog, dar nu am practicat niciodată. Am început facultatea, dar n-am terminat-o, pe vremea lui Ceauşescu, înainte de ’89. Imediat după Revoluţie m-am lansat în afaceri şi am fost administrator la vreo două-trei firme pe care le-am avut, ultima de transport persoane. Nu ştiu ce o să fac când o să ies, că sunt de foarte mult timp închis şi va trebui să iau viaţa de la început şi să mă acomodez, dar tot în domeniul afacerilor.”

Reproduc în continuare discuţia din cămăruţa de la intrarea în penitaneciar, chiar aşa cum s-a desfăşurat. E o poveste nici nouă, nici veche, despre oameni, teatru, libertate, dor, frică, amintiri din altă lume, speranţe şi lista rămâne deschisă…

Cu ce e cel mai greu de trăit în închisoare?

Daniel: Ştiţi zicala din bătrâni, după sănătate şi dragoste, vine libertatea. Plus că am o familie şi asta mă apasă, îndepărtarea.

Joszef: Când primeşti o pedeapsă foarte mare, cum am eu, 18 ani, te îndepărtezi de toată lumea şi toată lumea se îndepărtează de tine. La un moment dat, rămâi singur şi e greu. Majoritatea se închid în ei şi devine o situaţie destul de dramatică. Dar cel mai greu lucru e libertatea de mişcare.

De ce v-aţi implicat în povestea asta cu teatrul?

Daniel: Cu teatrul evadezi puţin din starea în care eşti în fiecare zi.

Joszef: La mine a avut un efect mare teatrul, îţi pui la contribuţie capacitatea de gândire, de memorare. Aici, din păcate, dacă nu te preocupă asemenea chestii, să citeşti sau să faci lucruri care să-ţi solicite mintea, clachezi la un moment dat. Şi reduci atât de mult comunicarea, încât foloseşti foarte puţine cuvinte. Am observat la mulţi colegi de-ai mei cum se închid în ei şi la un moment dat nu mai poţi să comunici cu ei, că nu mai găsesc cuvinte, nu mai găsesc idei. E şi normal că o piesă de teatru sau o carte îţi pune mintea la contribuţie şi te desprinzi…

Daniel: Plus că noi am făcut pregătire specifică, pentru dicţie, tot ce trebuie, să pronunţăm corect… Dacă faci aşa ceva trebuie să-ţi placă. Ca actor, trebuie să fii sensibil. Eu mă consider sensibil. Ca să fie cât mai credibil, trebuie să fii sensibil, ca să poţi să intri în pielea rolului. Mă regăsesc liber pe scenă într-o oarecare măsură şi mă străduiesc să mă degajez, să dau la o parte toate stările alea strânse de-a lungul anilor.

Uitaţi că sunteţi deţinut când sunteţi pe scenă?

Joszef: Complet.

Daniel: Da, asta voiam să spun şi eu. Sunt pur şi simplu într-o altă lume.

Aveţi emoţii pe scenă?

Daniel: Cred că la început, după aia, nu, dispar.

Joszef: Emoţii trebuie să ai, dacă nu ai, nu poţi să-ţi depui toată silinţa pentru a juca.

Ce-aţi simţit prima dată în faţa publicului?

Daniel: Nu pot să spun acum în cuvinte.

Joszef: Eu nu-mi mai simţeam picioarele. Prima apariţie, când am jucat pe scena de la Nottara, la Bucureşti, când ne-au adus acolo, erau atâţia oameni, încât la un moment dat am crezut că nu voi putea termina piesa.

Care e cel mai important lucru pe care l-aţi aflat prin teatru, în anii ăştia de detenţie?

Joszef: Normal că începi să-ţi pui semne de întrebare, oare de ce n-am urmat actoria, că poate era mai bine, că nu ajungeam aici. La un moment dat poate că găseşti şi răspunsuri. E plăcut să intri în pielea altcuiva.

Dacă aţi putea să daţi timpul înapoi, aţi schimba lucrurile în aşa fel încât să nu mai fiţi aici?

Daniel: Întortocheate sunt căile Domnului. Că uite, am ajuns la puşcătie ca să ajung să fiu artist… Una peste alta, nu poţi să dai timpul înapoi. Dar încă nu suntem bătrâni… Fiecare cu destinul lui.

Joszef: Clar, aş schimba ceva. Acum, având în spate atâţia ani de încarcerare, sunt sigur că pentru nimic în lume, mai bine făceam orice altceva decât să ajung aici. Eu n-am treminat facultatea că a intervenit ceva, am devenit familist. Am avut o relaţie cu o fată şi fata a rămas gravidă şi pe timpul acela nu se putea face chiuretaj. Şi ca să nu fie ruşine ne-am căsătorit. Pe urmă ne-am despărţit… Dar nu regret nicio clipă, am o fiică extraordinar de frumoasă. Asta a fost…

Ce regretaţi cel mai tare?

Joszef: Eu mi-am pierdut părinţii, bunicii, familia, am rămas singur. A trebuit să-mi refac din nou viaţa, aici în penitenciar, am tot încercat, e foarte greu cineva să te accepte din exterior şi să ştie că trebuie să vină la tine, îi vine greu, trebuie să aibă o voinţă extraordinară. Am găsit persoana respectivă, dar până la urmă şi ea a cedat, n-a mai suportat.

De ce vă e dor?

Joszef: De libertate. Să am libertate de mişcare.

Daniel: Libertate! Şi dor de familie.

(Mulţumiri doamnei Adina Birda şi conducerii Penitenciarului Oradea pentru sprijinul la realizarea acestui material.)