Vara nu-i ca iarna, știți bine, doar ne-a spus acum câțiva ani însuși președintele țării. Vestea a ajuns și la artiștii noștri truditori în ale teatrului, și la managerii lor de la stat și din mediul privat. Ce s-au gândit ei? Ce se tot gândesc de douăzeci de ani: să facă schimbări, să reformeze în profunzime. Au cugetat ei ce au cugetat și au ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește programul: vara, adică minimum două luni, nu e stagiune, potrivit unei tradiții venerabile, și teatrul de stat nu trebuie să găzduiască decât repetiții, nicidecum vreun spectacol.
Zis și făcut. Toată lumea a plecat într-o lungă și bine meritată vacanță. Mai puțin artiștii implicați în proiecte independente. Care sunt multe și, la propriu, mărunte în București, dar nicidecum de ajuns într-o capitală în care vara nu e deloc o plăcere pentru amatorii de artă. La Godot Café spectacolele se țin lanț, comerțul merge, se joacă și câte trei spectacole pe zi. Unele bunele, altele ușurele ca un șpriț de vară și foarte aplaudate, altele cu pretenții de experimente făcute printre salate grecești, pahare de limonadă, tiramisu și sendvișuri. La Scena nu debordează de fapte artistice adecvate spațiului, cât se poate de interesant și de ofertant. Nici calitativ, nici cantitativ teatrul de la această mansardă de pe Calea Călărași nu prea se mai aproprie de sensul real, de valența reacționară, a teatrului independent. La Green Hours, câteva concerte în grădină și, în rest, odihnă. La câte un teatru și privat, și independent, dacă mi-e permisă gluma, oferta cuprinde câte un „Mă mut la mama…”, la 59 de lei biletul. Cât un bilet categoria I la „Îngropați-mă pe după plintă”… Și cam atât.
Cum să nu fie în floare comerțul la Godot-Café, de exemplu? Teatrul de club presupune restricții periculoase. Trebuie să se ridice la așteptările financiare, oricât de modeste, ale unui manager. Acesta este un imperativ. Trebuie să se muleze pe un set foarte limitat de mijloace și pe un spațiu la fel. Câțiva actori, decor minim, recuzită minimă. Și, desigur, adjectivul are o legătură cu „minimalist”. Restul sunt detalii. Prin urmare e la putere comedioara cu pretenții, mustind de replici șugubețe. Experimentul care tinde ceva mai sus are și el un loc în program, dar unul de Cenușăreasă. Nu se joacă de două-trei ori pe săptămână, ci o dată la două-trei săptămâni. Managerul știe că e un spectacol care îngreunează digestia și adesea taie pofta de mâncare. Spre deosebire de comedia emoțională, care livrează o emoție de final cât să te țină maximum 5 minute după ce s-a terminat spectacolul, experimentul pică greu, enervează, nedumerește, solicită. Or, clubul bucureștean nu vrea să-și solicite clientul, ci să-l servească.
Dincolo de ocazia de a juca atât de aproape de un public în general tânăr, dincolo de posibilitatea de a-ți exersa niște calități profesionale într-un mediu viu și divers, teatrul de club oferă, orice s-ar spune, oricât de rezervate ar fi așteptările spectatorului tradițional, un alt fel de a face teatru. Sau, mai bine zis, ar trebui să ofere. Acesta ar fi, teoretic, în meniu. Numai că, se știe, clientul merge adesea pe ce știe sigur. Și comandă un fel inofensiv, pe care-l cunoaște și pe care bucătarul nu prea are cum să-l greșească. Precauția sau lipsa curiozității stau în firea omului tot atât cât stau îndrăzneala și curiozitatea.
Nimic nou sub soare, în realitate. Compromisul este soluția, atât cât i se poate da un sens pozitiv. Cum să conciliezi imperativul financiar cu imperativul calității actului artistic, într-un spațiu dedicat consumului dintr-o societate consumistă? Există spectacole care au făcut-o și în ultimii ani, plasându-se în zona aceea deschisă a culturii urbane care are câte ceva pentru fiecare dintre spectatori. Însă ideea e ca spectatorului să nu i se ofere doar un „produs” spre a fi „consumat” (orice produs presupunând, cumva o rețetă), ci și o lume artistică autentică, vie, spre a intra în contact cu ființa autentică, vie, căreia i se adresează. Iar Unteatru, de care n-am amintit până acum, rămâne o cu totul altă poveste.
Print
Excelent articol.Singurul teatru independent care propunea spectacole de calitate la un anumit nivel (cu exceptia teatrului Act) era Teatrul Luni de la Green Hours.Dar teatrul Luni s-a autodinamitat “vanzandu-si”spectacolele si actorii teatrului restaurant Godot.Nu mai punem la socoteala problemele financiare aferente si scandalul de la Green.Astfel proprietarul unui restaurant din centrul capitalei a ajuns sa fie raza de speranta financiara si “artistica”a absolventilor si a unor mai experimentati…money.Teatrele de stat isi vad de mersul lor inchis la colaborari,proiecte si distribuiri pe simpatii si pile si tine-te neica…Am vazut excelentul Freak Show al lui Piersic jr la Godot, erau trei oameni dintr-o suta care radeau la poantele destul de directe totusi ale lui Piersic jr…Pacat ca s-a distrus-autodistrus Green ul.La revedere experiment…cafe Godoty este si ramane un restaurant de suse mai cu perdea, suse de fitze…Un loc care face rau de fapt tinerilor actori educandu-i inspre ultra-mega-superficial in tot ceea ce fac.Ramane doar Teatrul Act si sa speram ca o va tine tot asa.
Nu inteleg de unde atita mirare? E normal ca intr-un spatiu in care se maninca si se bea sa nu joci “Titus Andronicus” si nici “Au pus catuse florilor”. E limpede ca se merge pe genul relaxat. Cit despre nivelul de “susa” sau spectacol reusit de cafe-teatru, tine de talentul si puterile fiecaruia ca facator de teatru. Nu cred ca e cineva caruia ii vine vreo idee minunata de spectacol posibil de jucat intr-un asemenea spatiu, dupa care o “prosteste” o superficializeaza, ca sa aiba spectatori. Pur si simplu oamenii fac cit pot. Eu, una, cel putin, nu m-am framintat mai putin pentru un spectacol la Godot decit pentru unul dintr-un teatru de stat. Dar, revenind, cita vreme spectatorul are in fata un pahar cu alcool si un tiramisu, ar trebui sa fii desprins de realitate ca sa ii oferi dramele secolului. Godotu’ e un foarte bun loc de joaca, unde, daca esti prost, e din vina ta, nu poti da vina pe loc. Dovada ca incape acolo si Florin Piersic Junior care are sali pline de fiecare data. Si daca nu ride lumea la poantele lui, nu-i un reper, la poantele lui Florin exista oricind optiunea sa si plingi, depinde ce fel de zi ai avut. Cit despre frecventa cu care se programeaza un spectacol sau altul, sint acolo mai multi factori hotaritori, intre care cel mai important este programul actorilor. Oricum, un spectacol se joaca de doua ori pe luna de obicei (maxim 3, daca e luna cu premiera). Daca acum, vara, e vreunul pus mai des de atit e probabil doar pentru ca actorii din acea distributie sint toti in oras si nu pe la mare pe undeva. Niciodata nu s-a mers pe principiul “cu cit e mai imbecil un spectacol, cu atit il punem mai des”. Mi se pare aiuritor cum se framinta degustatorii de teatru “bun” in legatura cu acest flagel care e Godotu’. De cite ori cineva reuseste sa faca un lucru sa functioneze, se gaseste altcineva care explica cum acel lucru e, de fapt, un rahat in ploaie. “O lume autentica, vie, spre a intra in contact cu fiinta autentica, vie, careia i se adreseaza” suna impecabil. Doar ca unii artisti sint doar atit de autentici cit pot fi vazuti pe scena la Godot. Si nu-i din cauza scenei. E din cauza lui Dumnezeu, care n-a impartit in mod egal darurile.
Dna Lia Bugnar, adevarul e ca piesele dvs.din ultimul timp vin manusa la godot. Iar la Piersic jr., am vazut spect.de trei ori, 90 % din publicul restaurantului isi prinde urechile, ba mai mult, contribuie cu hahaituri tampe, comentarii stupide, ca la cinema rahova.Are dreptate sam.La green hours, din cate imi amintesc, nu se manca ceafa sau salata in timpul unui spectacol, cum am descoperit ca se face la godot.
Cred e al zecelea articol pe care il citesc despre “derizoriul” si “minimalismul” teatrului independent si consider ca, din nou, se face o mare confuzie de termeni. Undeva, in constiinta degustatorului de teatru notiunea de teatru independent este aceeasi cu cea a teatrului experimental. Realitatea, fie ca se intampla intr-un bar in care se serveste mojito sau intr-un restaurant in care se serveste ceafa de porc, e alta. Vorbesc din perspectiva omului care a crescut prin Green si care joaca des si cu mare placere la Godot. La teatru e nevoie in primul si in primul rand de public. La Godot publicul vine. In loc sa mearga la terasele din Centrul Vechi, lumea vine la teatru si, chiar daca nivelul spectacolelor nu e acelasi cu cele realizate in mediu institutional, adica cu multi, multi bani de cele mai multe ori nejustificati, acel public vine.
Pentru actori, pentru spectacol, pentru regizor.
Reteta e stabilita de numarul de spectatori, nu de aprecieri profesionale venite din partea unor oameni care, sa fim sinceri, nu calca pe acolo pentru ca li se pare…ca sa folosesc un termen hipsteresc…lame.
Cele bune,
Radu
Pai de ce sa calce pragul ”institutiei”respective degustatorii de teatru, nu de carnat?Mai bine te uiti la “mondenii”poantele sunt cam pe acolo, chiar mai bune…Pt.o siesta buna nu e nevoie sa mergi la Godot…Si e cam scump inauntru si beletu si consumatia.N-am dreptate?Oricum e bine ca exista, mai castiga si tinerimea de la teatru o bucata de pane’pe vremurile astea de…kko absolut.