Teatrul independent e foarte dependent…

În ultima vreme e aproape o modă să mergi la teatrul independent, să vorbești despre teatrul independent, să susții teatrul independent. E un trend. Dacă nu susții teatrul independent ești vetust, închistat etc. În teatrul independent, lucrurile sunt apriori vii, interesante, „proaspete”. Și pe acest fond, în ultimii ani teatrul independent a început să se dezvolte, să ia amploare, să capete un statut, să aibă, iată, un festival independent care crește – Undercloud, care de la zece zile, cât a a ţinut anul trecut, a ajuns acum la douăsprezece –, urmat de un alt festival peste o lună, Maratonul Teatrului Independent…

Și totuși, de data asta am să fiu contra curentului. Nu pentru că nu cred în nevoia de teatru independent, nu pentru că nu cred în valorile și în mesajul lui, nu pentru că n-ar avea producții valoroase despre care am scris adesea, ci pentru că această efervescență – mi se pare din ce în ce mai vizibil – se consumă într-o direcție greșită. Pentru că angajările sunt blocate în teatre de ani întregi, pentru că salariile angajaților sunt extrem de mici, pentru că este inflație de absolvenți, într-un cuvânt pentru că multă lume vrea să facă teatru și nu are unde, teatrul independent s-a transformat într-o supapă. Și cei mai mulți dintre actori au nevoie să trăiască, deci fac teatru în zona independentă ca să câștige bani. Cum spațiile în care se poate juca teatru independent trebuie și ele plătite cumva, se intră într-un lanț al cauzalităților care face ca aceste producții să nu caute neapărat calitatea, ci doar câștigul financiar. Iar în numele acestui câștig financiar se fac multe, tot mai multe compromisuri și se duce totul într-o zonă a divertismentului în care calitatea este de multe ori îndoielnică. Pe ideea „publicul care vine în astfel de spații și la aceste ore are nevoie de distracție, așa că să-i dăm ce cere ca să vină și altă dată”, se pierde enorm din spiritul „independenței”. De fapt independența se pierde pe nesimțite și se rezumă doar la lipsa unei subvenții. Iar teatrul de acest fel devine dependent de câștigul financiar.

Nu e vorba despre o vină, e doar o tristețe că atunci când mergi la teatru independent vrei să găsești „altceva”-ul și nu găsești de multe ori decât un conformism mascat în spatele unui nonconformism confecționat. Un conformism cu atât mai trist cu cât simți că acolo sunt oameni, cei mai mulți actori tineri, care ar putea avea multe de spus, care ar putea încerca mai mult. E suficient să fi fost la una din Academiile Itinerante ale lui Andrei Șerban ca să vezi ce înseamnă „a căuta”, e suficient să mergi la un spectacol al lui Victor Ioan Frunză – independent, de altfel – la Centrul Unesco, unde am văzut în ultmii ani spectacole care sunt, toate, rezultatul unor căutări adevărate, poți să vezi montările Catincăi Drăgănescu, montările de la unteatru sau spectacolele după textele Liei Bugnar, care sunt expresia unui fel de a simți „independent”.

Însă, dincolo de asta, e trist să vezi actori pe care i-ai descoperit în această zonă adevărată jucând în șușe cu pretenția de teatru independent valoros. Și la fel de trist este să descoperi că, în loc să-și caute un sens, mișcarea independentă se rupe în două, în cinci, în șapte… și în loc să găsească o formulă de a face un singur festival care să adune laolaltă chiar cele mai importante producții ale stagiunii, preferă să facă două, la interval de o lună, fiecare pentru a-și expune ce-l interesează din diverse motive… mai mult sau mai puţin „independente”. Numai că, așa, însăși ideea de teatru independent pierde esențial. „Am văzut la Budapesta o montare într-un teatru independent, un spectacol de cinci ore, cu geometrie variabilă, într-o cazarmă. Piesa era o rescriere contemporană a „Inelului nibelungilor“, povestește Victor Ioan Frunză. Teatrul independent din România ar putea medita puțin la asta…