Teatrul independent – erou în devenire

NUMĂR SPECIAL Vă invităm în această săptămână la un număr special dedicat teatrului independent din România, o dezbatere necesară la care am invitat directori și fondatori de teatre, actori și regizori care lucrează în mediul independent. Teatrul independent cu cărțile pe masă!

E bine să fii independent. Să nu simţi constrângeri şi să nu ai obligo-uri, să nu trebuiască să ceri voie, să poţi decide pentru tine însuţi, să fii pe picioarele tale. În numele independenţei s-au dus războaie; ţări mai mici sau mai mari au avut drept ideal de secole neatârnarea şi privilegiul de a îşi hotârî proapria soartă. Orice adolescent aşteaptă cu încredere şi determinare momentul când îşi va căpăta independenţa, când siritul său rebel va rupe lanţurile parentale şi îşi va putea, în sfârşit, trăi viaţa aşa cum îl duc pe el mintea şi sufletul. Până şi în politică parcă cei care prezintă o urmă fină de încredere în plus sunt independenţii. Cei porniţi pe cont propriu să facă fapte mari. „Independentul” este cumva asimilat unui erou. Cumva cu un aer de Robin Hood, cu alură enigmatică şi zvonuri de bine care îi validează bunele intenţii, „Independentul” e băiatul bun cam în orice poveste.

În teatrul românesc peisajul independent nu are o istorie prea stufoasă. Dacă aruncăm o privire peste umăr către începuturile lui nu trebuie să mergem mai departe de 20 şi ceva de ani. Mult/puţin, depinde de punctul de reper la scara istoriei. În primii ani de „libertate” şi exprimare neîncătuşată au existat puţine tentative coerente de asociere artistică. Câteva iniţiative care aveau ca scop evident profitul imediat, fără nicio pretenţie de inovaţie sau viziune consistentă. Cei care au avut spirit practic au fost cei pe care şi astăzi îi mai întâlnim sub numele eufemistic de „agenţi” – geambaşii de spectacole care plimbă dintr-un oraş în altul producţii cu priză la public. Dar a durat, iată, aproape două decenii şi tot parcă lipseşte ceva din ecuaţia succesului acestor demersuri numite „şuşe”. Să fie oare calitatea?

Independent de voinţe mercantile, teatrul independent a început să îşi caute locul în tabloul de familie al realităţii româneşti prin câteva tentative bonome, pornite cu mult entuziasm şi speranţe sincere de „mai bine”. În 1997, la Green Hours, Teatrul Luni devenea primul loc neconvenţional în care se făcea teatru. Un club nu foarte mare, mai mult lung decât lat, cu o scenă pe care să încapă tocmai bine 1, 2… hai 3 actori, unde puteai să bei o bere şi să fumezi o ţigară, în timp ce erai spectator. Absolut revoluţionar şi altfel decât ştiam noi că se face teatru. Şi a fost să fie şi cu succes, şi de calitate, şi cu atmosferă, şi cu spirit, şi cu tradiţie, şi cu istorie. Cam în aceeaşi perioadă terasa La Motoare de pe Teatrul Naţional devenea şi ea loc de întâlniri artistice pe timp de vară. Tot de calitate, tot cu spirit şi atmosferă, dar, din păcate, cu o istorie mai scurtă.

În ultimii 10 ani, însă, teatrul independent a început să crească nu chiar ca în basme, dar exponenţial şi direct proporţional cu numărul din ce în ce mai mare de tineri actori posesori de diplomă, aflaţi în căutarea unui loc de exprimare artistică. Teatrul independent a devenit căminul adoptiv al speranţelor celor mulţi şi cu mai puţin noroc. Multe cluburi, multe demisoluri, multe mansarde şi multe studiouri au însemnat debutul multor actori în căutarea consacrării. Iar consacrare nu înseamnă nimic altceva decât şansa unu la mie ca în sala aia mică să intre cineva, un prinţ pe cal alb, care să te ia de mână şi să te ducă val-vârtej direct pe scândura teatrului de stat unde să primeşti pe post de zestre un contract pe perioadă nedeterminată. Din cele multe locuri în care se face teatru independent doar câteva, prea puţine, şi-au luat rolul în serios şi au construit cu răbdare şi migală o personalitate proprie – Teatrul de Artă şi Unteatru sunt cele mai clare şi mai demne de respect exemple. În şapte ani au reuşit să îşi găsească nu doar o voce din ce în ce mai sigură pe sine, autentică şi un crez artistic unitar pe care să-l dezvolte din ce în ce mai minuţios, ci şi o recunoaştere din ce în ce mai meritată a breslei care să nu le mai privească doar ca pe alternative de avarie. Pentru că multă vreme asta a însemnat teatrul independent – planul B. Sau C. Sau D. Iar faptul că Unteatru a ars etapele, pe modelul pe care îl învăţam noi în liceu când aflam cum literatura română s-a aliniat cu surorile ei europene printr-un salt peste câteva decenii, şi a ajuns, poate, cel mai bun teatru de repertoriu din Bucureşti, este echivalent cu „cea mai mare dintre minuni”. La fel de îmbucurător este că în câţiva, foarte puţini ani, Centrul de Teatru Educaţional Replika a devenit un loc în care căutările autentice, militante şi coerente îşi găsesc finalitate în proiecte cu real impact social. Şi mai wow este naşterea ca din apă a POINT, un spaţiu pe cât de hip şi cool, pe atât de consistent din punct de vedere artistic, cu un repertoriu inteligent şi up to date.

Poate cel mai cunoscut nume din mişcarea independentă este Godot Café Teatru. E locul care a făcut ca teatrul să fie cool pentru un public tânăr şi destul de neacomodat cu altceva decât cu paharele colorate de la terasele vecine. Şi încet-încet publicul consumator de lichide din pahare colorate a început să găsească drumul şi spre teatrele fără mese, dar cu scaune multe. Şi asta pentru că au luat urma actorilor pe care i-au văzut la Godot. Dacă din punct de vedere cantitativ clar stăm bine la capitolul „cârlig teatral”, calitativ serviciul nu e neapărat la fel de mare. Dar atâta timp cât în doar şapte ani s-a format un public deja captiv, se poate tinde şi către performanţă la un next level artistic. Semne bune au tot existat şi încep să se concretizeze din ce în ce mai sănătos.

În ultimii ani, teatrul independent a prins puteri ca un tânăr matur care nu doar se entuziasmează de libertate sau se luptă energic cu neajunsurile, ci învaţă câte ceva despre gospodărire şi organizare şi înlocuieşte avântul cu capul înainte cu luciditatea şi planurile de viitor. Tematic nu există în continuare mari diferenţe faţă de rudele instituţionalizate şi asistate de la bugetul ceva mai înstărit al urbei. Se montează, încă, spectacole departe de experimentele pretinse şi declarate doar în proiect de multe ori. Dar cu răbdare se vor împlini toate. Există tentative de happening, de teatru itinerant, de teatru în apartament, de teatru în aeroport, de teatru labirint, de performance telematic, de fel şi fel. Unele chiar surprinzătoare prin consistenţă şi creativitate. Există multe resurse de inventivitate care se împlinesc de din ce în ce mai multe ori în spectacole care să nu fie doar o demonstraţie personală. Strigătele disperate pe două picioare, ostentative şi stridente care speră să fie auzite şi trase de mâna aceea mare şi protectoare a teatrului de stat au început să cam tacă. Teatrul independet a devenit o casă, şi nu o cameră de hostel pe care să o închiriezi pe perioadă cât mai determinată. Dacă până acum câţiva ani nu exista coerenţă, ci doar multă încrâncenare şi voinţă soră cu încăpăţânarea, de la o vreme lucrurile se aşază şi se conturează în tuşe din ce în ce mai sigure şi mai elegante.

Teatrul independent devine acel erou aşteptat. Dintr-un refugiu umil se transformă pe an ce trece în casă primitoare pe care publicul o caută din ce în ce mai mult în cunoştinţă de cauză. Mai e mult până departe…, e drept. Dar dacă există un viitor în care să se întrezărească o urmă de bine pentru ce va să fie teatrul… apoi în eroul ăsta aşa zbanghiu şi încă necopt e toată baza. Pentru că monştrii devin din ce în ce mai sacri, veşnicia se pare că s-a născut nu la sat, ci pe scenă, interesele oricum, dar nu artistice se manifestă parcă tot mai fără ruşine pe la cabinele şi prin birourile instituţiilor diriguite „de la centru”, iar prestatorii de servicii angajaţi pe viaţă obosesc de tineri. Aşa că eroul are toate şansele să fie un copil teribil care să îşi lase cu mult în urmă neamul cam obosit. Are nevoie doar de un binefăcător generos care să îi dea gadgeturile lui Batman şi un costum de Ironman. Atâta tot.

Print

Un Comentariu

  1. Ovidiu 24/09/2017

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.