Teatrul. Întâlnire într-un prezent continuu

Teatrul înseamnă întâlnire. Frumos cuvânt! Conţine emoţie, curiozitate, intimitate şi sinceritate. Presupune o seamă de aşteptări, istorii personale, frică de necunoscut şi entuziasmul adus de noutate. De prea multe ori trecem unii pe lângă ceilalţi pe scenă, prin sala de teatru şi prin viaţă, uitând să ridicăm privirea. Şi ratăm să îl cunoaştem pe celălalt din grabă, teamă, indiferenţă sau obişnuinţă. Şi tare mai e păcat!

Nu cu mult timp în urmă am fost parte a unei întâlniri – workshopul susţinut de Jeremy Stockwel la TAG (Theatre Arts Group). CV-ul domnului cu barbişon care a poposit timp de zece zile în acest nou auto-declarat spaţiu creativ al Bucureştiului poate fi intimidant şi aduce cu sine un orizont de aşteptare consistent; profesor la RADA (Royal Academy of Dramatic Art), trainer la BBC, regizor la National Theatre sau Royal Albert Hall din Londra – trei ipostaze care îl recomandă drept un veritabil „oracol al spectacolului de teatru”. Ce îl face pe Jeremy Stockwel atât de bun nu e scris în CV-ul său. I se citeşte, în schimb, în ochi. Libertatea spiritului şi un spirit ludic de neîmblânzit. Cu farmec personal şi evidente calităţi de pedagog, ne-a cucerit pe toţi cei prezenţi cu o poftă de viaţă (şi de teatru) contagioasă. La început crispant, l-am auzit spunând nu o dată: „We’re all gonna die one day! Yupyyy!” Şi pe pe vreme ce zilele treceau expresia căpăta din ce în ce mai mult sens. În traducere liberă: „Trăieşte! Bucură-te! Fii!”

Nu am absolvit cursuri de actorie. Nu urc pe scenă şi nu îmi doresc asta. La workshop-ul lui Jeremy Stockwel am descoperit, însă, darul nemaipomenit pe care îl primesc actorii. Cei care ştiu să îşi deschidă braţele şi sufletul pentru a-i cuprinde necondiţionat pe cei din faţa lor. Am plecat din sala de la TAG cu inima uşoară, cu un zâmbet larg pe buze şi cu dorinţa de a păstra aceeaşi permeabilitate dezarmantă, încredere în sine şi ceilalţi. Şi am greşit. Lumea reală nu este un teren de joacă. Oamenii, unii fără voie şi chiar plini de bune intenţii, rănesc. Oamenii sunt arme ascuţite şi abile. Nu te poţi juca lipsit de griji cu ei. Mai devreme sau mai târziu o înţepătură superficială, o tăietură adâncă sau un pumn zdravăn în moalele capului îţi vor veni de hac. În teatru, însă, într-un mediu controlat, oamenii cei periculoşi stau cuminţi în teaca lor. Muchiile tăioase nu mai rănesc, ochii nu sfredelesc şi inimile se pot lăsa pipăite de mâinile partenerului fără armura de solzi pe care i-au adunat în ani de vise spulberate şi dezamăgiri. În teatru eşti în siguranţă şi poţi să fii. Să fii pur şi simplu.

Lecţia pe care am învăţat-o laolaltă cu actorii este cea a prezentului. Acel picur de timp care nu poate rămâne fixat. Trecutul e o certitudine, iar viitorul o probabilitate. Ce este, atunci, prezentul? În timp ce îţi dai silinţa să îl percepi, se transformă în trecut sau, dacă îl momeşti şi îl anticipezi, nu faci altceva decât să programezi un viitor care va veni oricum. Aşadar, timpul acesta continuu, neprecizat şi jucăuş nu poate exista decât între două perechi de ochi care se privesc, între două inimi care se sincronizează între câteva respiraţii, între energiile oamenilor deveniţi inofensivi în absenţa multiplilor stimuli ce îi ţin mereu în stare de alertă. Când se face linişte între două gânduri, prezentul îşi face loc prin firida aceea suspendată între trecut şi viitor, iar viaţa cea complicată se încolăceşte într-un punct dens şi fierbinte. Poate că o lacrimă va curge pe un obraz înroşit de vasele de sânge suprasolicitate, poate un hohot de râs sănătos te va zdruncina din tălpi până în creştet sau, poate, va fi o tăcere care va vorbi mai mult decât cele mai isteţe cuvinte pe care le-ai pus vre-odată în ordine cu mintea cea lucidă şi isteaţă. Am văzut de multe ori pe scenă asemenea instantanee şi răsfoind în amintiri acum ştiu că numitorul lor comun era acest prezent magic.

Nu avem luxul de a fi mereu sinceri în viaţa de zi cu zi. Măştile, rolurile sociale pe care am învăţat cu toţii să le jucăm cu mult talent, sunt necesare într-o societate civilizată şi construită pe reguli de conduită. Ar fi bizar să fim mereu. În mod paradoxal, teatrul este locul în care nu ar trebui să mai existe frici şi precauţii. În care eşti la adăpost şi îţi poţi dezlipi straturile protectoare de mască de pe chip şi tunicile de armură de pe suflet. Libertatea de a fi tu însuţi în spatele personajului, de a răspunde sincer la ceea ce primeşti de la partener, de a simţi publicul, de a te arăta fără teama de a fi judecat. Atunci timpul prezent se întinde cât un întreg spectacol, ia formă sferică şi ne cuprinde într-o îmbrăţişare pe toţi cei prezenţi. Şi aşa ne putem întâlni unii cu ceilalţi.

După zece zile, pentru mine, Jeremy Stockwel nu mai profesorul, regizorul, trainerul. Ar fi prea puţin. Nici teatrul nu mai e la fel. Nici eu nu mai sunt aceeaşi. Abia acum sunt. Şi ştiu că din fericire există un loc în care pot să fiu ori de câte ori masca mă strânge. Înveţi să respiri cu fiecare alveolă şi nu îţi va mai fi niciodată suficient să înghiţi aerul aşa cum o făceai până atunci. Şi de fiecare dată când viaţa o ia la goană fără să ceară voie ştii cum să o baţi pe umăr şi să o acordezi la timpul prezent pentru că un domn cu barbişon te-a învăţat să respiri.

Credit foto: Costin Rusu http://www.rusenski.com/