Din când în când avem nevoie să ne reamintim de ce am ales să existăm în teatru. Ce e atât de special în lumea noastră mică şi răutăcioasă; ce contează într-atât încât să merite supărările, furiile, orgoliile şi tristeţile nostre cele de zi cu zi. Teatrul, aşa cum l-am simţit pe parcursul Festivalului Internaţional Shakespeare la Craiova, este precum Universul într-o coajă de nucă descris de Stephen Hawking – un fenomen greu de cuprins în definiţii şi explicat în vorbe puţine, dar atât de savuros şi incitant, încât devine orice îşi doreşte fiecare dintre noi. În funcţie de gustul, plăcerea, dorinţele noastre, aşteptările şi deziluziile noastre, Teatrul, aşa cum el a existat timp de douăsprezece zile în cadrul acestui festival, a coborât de pe scenă în rândul spectatorilor, a adunat laolaltă individualităţi şi egouri puternice, îndeplinindu-şi menirea de a ne aduce împreună în numele ideii – toate prin puterea artei sale…
Spectacolele reunite sub titlul “Shakespeare al tuturor” au diferit într-atât ca estetică, tematică, anvergură, impact, valoare şi efect, încât pot spune că am asistat la “Ocolul teatrului în câteva zile”. De la emoţia tăcerilor şi intensitatea sentimentelor conţinute şi reprimate în pur spirit slav din “Măsură pentru măsură” în regia lui Yuri Butusov de la Teatrul “Vahtangov” din Moscova şi până la vitalitatea, prospeţimea şi ludicul lejer al celor de la Compania Propeller din Marea Britanie a părut un singur pas – un pas mare cât toată distanţa dintre cele două ţări şi modalităţi de a face teatru.
Datorită lui Oskaras Korsunovas am constatat cu uimire voluptatea sentimentului de furie la ieşirea din sala de spectacol – o idee de o candoare aparte, în care un tată îşi readuce la viaţă fiica prin puterea cuvintelor din “Furtuna” lui Shakespeare s-a transformat într-un prilej de prezentare a unui compendiu de scene forfecate din filme horror uşor recognoscibile; de la “The ring” şi până la “The devil inside”, cu scene în care Caliban şi Ariel par demoni exorcizaţi, în timp ce flashurile violează retina, iar decibelii abuzează de timpane. Reacţia violentă de la terminarea spectacolului s-a transformat, în schimb, în motiv de reflecţie şi când impresiile au devenit gânduri concrete m-am bucurat de experienţa de a mă fi lăsat înfuriată de forma căpătată de bunele intenţii – teatrul care instigă, şi nu gratuit, şi te face să gândeşti e rar.
Apoi, există latura monumentală a lui Shakespeare; aerul grav şi atmosfera încrăcată a tragediilor sale – “Hamlet” în regia lui Laszlo Bocsardi de la Teatrul “Tamasi Aron” din Sfârntu Gheorghe. O montare solemnă, cu o imagine a unui Hamlet-erou, puternic şi hotărât, despre care aflăm de la ceilalţi cum că ar fi nebun, dar care e perfect stăpân pe sine şi o idee ingenoiasă – actorii din “Cursa de şoareci” sunt nimeni alţii decât Rozencrantz şi Guildenstern. Altfel, o trupă omogenă care se apropie cu mult respect de capodopera marelui Will.
“Julius Caesar” prezentat de Teatrul Dramatic din Erevan a fost o mostră de teatru muzeu. Un spectacol cinstit, uşor anacronic, cu actori harnici care au spus conştiincioşi povestea – iar noi am înţeles-o, chiar dacă lipsiţi de entuziasm. Apoi a urmat să aplaudăm truda şi spiritul de sacrificiu al actorilor Teatrului Academic din Lvov care au jucat spectacolul de stradă “Întâlnire cu Prospero” în ploaia torenţială, pe malul Dunării, la Cetate, în timp ce noi, spectatorii cu conştiinţa nu tocmai uşoară stăteam la adăpostul umbrelelor. O lecţie de respect pentru profesie combinată cu vina de a te bucura de greul lor.
“Apocalipsa după Shakespeare” în regia lui Janusz Wisniewski prezentat de Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova a fost prilejul de a sta înmărmurit în faţa unui experiment care mi-a demonstrat că multe sunt căile Teatrului şi mare Grădina lui Dumnezeu. Actori supuşi imaginaţiei nu tocmai constructive a regizorului, care au jucat cu demnitate o beţie de idei dintre cele mai pestriţe. Recitalurile actoriceşti oferite de Valentina Zaharia şi Piotr Kondrat au fost argumentul artei actorului în contrapartidă cu efervescenţa artei regizorale. Tânăra actriţă, prin talent şi mult suflet, a reuşit să transforme până la final feţele încruntate în chipuri luminoase, iar actorul polonez a încercat să facă apologia religiei iudaice în mai puţin de şaizeci de minute.
Iar în ultima zi, capodopera. “Că păcat că-i târfă” în regia lui Declan Donnellan. Momentul când spui din toată inima: da, merită să exist în teatru. Am de ce să continuu. Meritul incontestabil al regizorului englez de a transforma un text banal într-o sărbătoare a artei teatrului. Inventivitate, consistenţă, emoţie, umor, actori conduşi cu eleganţă – şi toate într-un spectacol mustind de energie sexuală, fără a deveni nicio secundă vulgar sau demonstrativ. Un final cum nu se putea mai potrivit pentru această sinusoidă descrisă de Festivalul Internaţional Shakespeare la cea de-a noua ediţie.
Săptămâna petrecută la Craiova în compania acestor reprezentaţii a însemnat mai mult decât şapte zile şi multe spectacole. A însemnat în primul rând un puternic sentiment de apartenenţă – eşti parte integrantă a unui sistem şi contezi pentru el. Întâlnirea, în tote sensurile acestui cuvânt, e cel mai preţios dar pe care Emil Boroghină îl face de douăzeci de ani breslei. O dată la doi ani ne întâlnim la Craiova în casa pe care acest om o pune la dispoziţie pentru ca noi să ne bucurăm de teatru. Cu generozitate, modestie, căldură şi mult drag. Cum ştie el mai bine. Iar la plecare păstrăm măcar puţin din acest “împreună” câştigat în sala de teatru la Festivalul Internaţional Shakespeare.
Print