Teatrul între sacru și tehnologie

În avântul tehnologic și științific al secolului XXI, în cursa cotidiană dominată de obligații și responsabilități și într-o epocă în care științele umaniste și artele sunt nevoite să răzbată, să-și demonstreze asiduu și continuu valoarea și indispensabilitatea, o discuție despre ritual ca proces, ca actualitate, ca moștenire culturală, antropologică și filosofică poate părea ușor abstractă și superficială. Fragilitatea teatrului crește direct proporțional cu dominația exercitată de cinematografie și televiziune, lucru care deja nu mai este pus la îndoială, cifrele și studiile demonstrând-o clar în defavoarea unei arte milenare.

„Dispare cartea!”, spun îngrijorați Umberto Eco și Jean Claude Carrière în volumul „Nu sperați că veți scăpa de cărți!”, în încercarea de a reevalua obiectul numit carte, ajungând la concluzia că fie cartea va continua să fie suportul pentru lectură, fie se va inventa ceva asemănător ei. Ei mai punctează și că de peste cinci sute de ani, variațiile obiectului în sine nu i-au modificat nici funcția, nici sintaxa. Însă, dacă discuția ar fi avut loc cu o sută douăzeci de ani mai devreme, ea s-ar fi redus la teatru și carte. Nu se tem de posibilitatea dispariției cărții cauzată de tehnicile noi care ne asaltează, ci prezic doar modificarea substanțială a formatului, sperând că nu și a conținutului. Extrapolând, și intelectualii din zona fenomenului teatral interoghează funcția și durabilitatea teatrului, îi contestă sau îi admiră extaziați noile tehnici, în timp ce practicanții, cu precădere generația tânără, se îndreaptă deja spre zone cu totul inovatoare, care transformă radical percepția spectatorului.

New-media și digitalizarea, în special a spațiului teatral, crearea experiențelor prin intermediul și datorită mijloacelor tehnologice deja nu mai reprezintă o noutate și, la o scară încă destul de redusă, adaugă noi sensuri și posibilități teatrului. În acest sens, este relevant exemplul spectacolului „Întâlnirea”, realizat de Simon McBurney, care folosește tehnologia bi-orală ca să transporte publicul într-o altă lume, cea a Amazonului, precum și în propria sa casă. Astăzi, nu mai poate fi contestat faptul că începe o nouă epocă teatrală și că, în mare parte, dacă ne sprijinim în continuare pe structurile vechi, nu spunem nimic nou. Însă nici ideea de „nou” nu mai vizează atât de mult domeniul artelor, cât pe cel al științei. Teatrul este încă „prizonier” între desuet și inovație, între tradițional și tentația tehnologiei, însă rămâne condiționat de un singur adevăr care îi reflectă, de altfel, și esența: viul.

Ritualul, învăluit într-o aură de mister, aparent tinde să atingă mai mult zona esotericului și mai puțin realitatea concretă care caracterizează inevitabil teatrul, marcat de material și imaterial totodată. O reîntoarcere la ritual ca formă arhaică din care a derivat, dar și ca la o sursă de inspirație pentru practicile sale, constituie o încercare de identificare a originilor, dar mai ales a acelor structuri, imagini, relații care au învins timpul, se mai regăsesc în ceea ce vedem astăzi pe scenă, și de ce nu?, poate reprezintă chiar acel fundament valoros care nu poate arunca teatrul în întunericul uitării, ci e predestinat să rămână, asemenea cărții, indiferent de forma și de tehnicile adoptate.

Spațiul privit ca element sacru schimbă brusc și radical percepția asupra teatrului ca arhitectură din toate timpurile, dar în mod deosebit, asupra celui din contemporaneitate. Pe lângă cele trei elemente pe care le încorporează: arhitectura unei scene, locul de unde un spectator privește și traseul unui spectacol, spațiul mai înseamnă și o formă de energie și putere, de seducere și vrăjire. Problema spațiului care se pune insistent în cazul fenomenului teatrului independent nu este una întâmplătoare. Ce forță poate să aibă un pub într-un subsol, o cafenea la ale cărei mese spectatorii mănâncă, beau și discută gălăgios sau o sală încropită, dintr-o clădire dezafectată? Energia unui spațiu se creează în timp, în jurul unor oameni, al unor întâlniri, experiențe și emoții.

Dacă teatrul antic esențializa imaginea universului, teatrul medieval și-a însușit întregul oraș ca scenă, a cărui inimă care pulsa și-l controla (nu îl ținea neapărat viu) era catedrala, construcția care asimilează ideea de creștinism medieval. În Evul Mediu, cele mai multe procesiuni religioase aveau ca punct de pornire porțile orașului, apoi se îndreptau spre catedrală, un drum care simboliza parcursul către centrul spiritual al comunității. A nu se confunda principiul sacru cu încercarea bisericii de a-i impune teatrului o dimensiune profund religioasă, care intră în contradicție cu scopul lui însuși. Teatrul nu s-a putut dezvolta ca instrument al catedralei, care îl îngrădea și sufoca, și a irupt în manifestările carnavalești. Limbajul său era unul menit să spiritualizeze oamenii orașului, să-i înalțe spre cer, străduindu-se să repună în locul sacralității spectacolului antic o trăire religioasă forțată, excesivă.

La începuturi, teatrul, în oricare dintre formele sale mai mult sau mai puțin rudimentare, a fost strâns legat de sacralitate, spațiul fiind și un centru, un axis mundi, un loc de întâlnire între oameni, dar și între om și divinitate.