La Festivalul de Teatru Eurothalia din Timișoara 2015, într-o fabrică dezafectată, imediat după vizionarea spectacolului „Pescărușul” în regia lui Oskaras Koršunovas, ne-am întâlnit, unii pentru prima oară, cu Jan Lauwers și celebra sa Need Company, fondată în 1986 împreună cu soția lui, Grace Ellen Barkey.
„Poetul orb” este un spectacol care a stat sub semnul interogației cel puțin două ore și jumătate. Întrebările planau în aerul rece al sălii și se amestecau cu lătratul insistent al unui câine nervos pe care l-a remarcat și l-a pomenit până și Grace Ellen Barkey. Din toată învălmășeala de întrebări, doar câteva s-au desprins, unele curioase, altele intrigante, altele conștiente că nu-și vor găsi niciodată perechea-răspuns. Prin urmare: „Ce se întâmplă aici?”, „Există personaje sau actorii se joacă pe sine?”, „Cât din acest scenariu e ficțiune, cât din spectacol e improvizație?”, „Care este rostul acestor imagini vizuale în povestea spectacolului?”, „Cine are curajul de a-și expune viața privată pe scenă? Actorul, personajul sau individul așa cum este el în viața cotidiană?” și „De ce Jan Lauwers nu mai dezvăluie nimic și doar asistă la poveștile din viața altora?”.
Pentru trupa Need Company, fiecare spațiu în care joacă e o provocare. O nouă sală nu înseamnă doar o adaptare din punct de vedere tehnic și spațial, ci și o altă perspectivă asupra schimbului de energie dintre actor și spectator. În fabrica dezafectată din Timișoara, spectacolul s-a transformat într-o experiență intimă, nu datorită cadrului restrâns, ci a contextului în sine. Undeva, la marginea orașului, într-o clădire ce pare părăsită șapte artiști îți povestesc experiențe personale, dureroase, greu de îngurgitat. Spațiul neconvențional, ferit de ochii lumii, te ajută să te integrezi, să accepți contactul direct cu actorii și se transformă în mărturia unui pact nescris. Se proiectează numele „Grace Ellen Barkey”, iar ea intră în spațiul destinat jocului și își asumă identitatea lui Grace Ellen Barkey. Poartă un costum viu colorat, predominant galben, iar pe cap duce o coroană strălucitoare, din care atârnă un fir de orhidee. E un fel de regină exotică, a transgresat timpul, și e și un fel de farseur care și-a desenat o gură de clovn. În același timp, este și soția lui Jan Lauwers, este mama copiilor lui, este artistă, este Grace Ellen Barkey. Povestea ei începe în Indonezia, se mută în Belgia și, ceea ce nu se spune, e că se continuă aici, în această sală din România. Jocul de-a identitățile revine constant în creațiile lui Jan Lauwers. Nu se poate preciza unde începe și unde sfârșește și nici nu se pot delimita realitățile simultane invocate de Grace Ellen Barkey soția, mama, artista sau de personajul creionat prin costum și mișcare. Dar toate aceste povești se nasc printr-o gură de clovn ce trimite la bufonul care se joacă de-a adevărul. Farmecul spectacolului constă tocmai în acest melanj de identități și realități nesfârșite, prinse între adevăr și minciună.
Jan Lauwers se inspiră din istoria personală a fiecărui artist și prinde un fir din arborele genealogic al fiecăruia, pe care îl împletește cu istoria lumii, străbătând America, Europa, Asia. Ajunge la neamul vikingilor și la realitatea istorică a lui Bruegel, iar în a doua parte a spectacolului atmosfera capătă nuanțe specifice muzicii country sau grobiane, din ce în ce mai dure, în funcție de autobiografia performerilor. Trecutul fiecăruia e o rană din care se nasc imagini și gesturi izbitoare, sunt cicatrici expuse pe scenă, cu tot istoricul lor. Grace Ellen Barkey povestește despre semnele pe care sindromul Lynch le-a lăsat pe corpul ei cu un umor care te înfioară și te relaxează în același timp. „Nu, nu are legătură cu David Lynch”, spune ea. Din nou se creează un melanj, de data aceasta între ideea de actor și cea de performer. Limitele teatrului sunt constant interogate. În fața unei autobiografii atât de prolifice, necesitatea unui personaj în totalitate fictiv devine perisabilă. Viața privată a devenit o sursă de inspirație și un subiect mult mai incitant inclusiv pentru spectator. În lipsa adevărului de necontestat, „Poetul orb” ar fi un spectacol ca oricare altul.
Inițial artist vizual, Jan Lauwers creează imagini care invocă multiculturalitatea, istoria, abstractul sau oniricul, în timp ce plasticitatea corpului uman în spațiu se îmbină cu muzica live. Titlul spectacolului a fost inspirat de un poet sirian, Abu al ‘ala al Ma’arri, denumit și „poetul orb”, personaj controversat care s-a împotrivit conceptelor religioase islamice și nu numai. Dar la sfârșit acest amănunt se pierde, contează mai puțin ce anume a realizat sau nu o personalitate de origine arabă, germană sau asiatică. Rămâne mai pregnantă ideea unui destin orb care se dezvăluie pe scenă, jumătate adevăr, jumătate ficțiune. Rămâne coroana sclipicioasă, cu firul de orhidee albă care amintește de o lume apusă și care se topește într-o boală necruțătoare, cancerul. Rămâne Jan Lauwers, de data aceasta un spectator din umbră.
Need Company, Belgia
„Poetul Orb” de Jan Lauwers
Regia și decorul: Jan Lauwers
Muzică: Maarten Seghers
Costume: Lot Lemm
Cu: Grace Ellen Barkey, Jules Beckman, Anna Sophie Bonnema, Hans Petter Melø Dahl, Benoît Gob, Maarten Seghers, Mohamed Toukabri, Jan Lauwers, Elke Janssens
Print