Teatrul, la mâna politicii dâmboviţene

Minus 25 la sută din salarii, buget de producţie redus cu 20 la sută, creşterea impozitului pe drepturile de autor şi… cât pe ce să se întâmple – dar salvată în ultimul moment de marea „generozitate” şi de „mărinimia” fără seamăn a guvernaţilor – disponibilizarea a 34 la sută din personalul teatrelor, mai puţin cele Naţionale care sunt în subordinea Ministerului Culturii. Cam aşa arată în acest moment harta teatrului românesc.

Aşadar, imediat după sfârşitul stagiunii, când casele de bilete ale celor mai multe dintre teatre sunt închise, Guvernul a găsit cu cale să transforme teatrul în erou, în salvator al bugetului. Şi a venit cu celebra Ordonanţă de Urgenţă aplicată alandala, fără discernământ, mai multor categorii bugetare. Pentru ca mai apoi, aşa cum e obiceiul în politica dâmboviţeană, să-şi dea seama după puternice insistenţe, că Ordonanţa n-a fost „citită” bine. Adicătelea, staţi că n-aţi înţeles… Scăpaţi şi voi (pentru moment, bineînţeles) şi noi rămânem basma curată ca să nu poată să protesteze celelalte categorii afectate de Ordonanţă. Cel mai simplu. S-a citit greşit. A fost greşit interpretată… Nu se referă la toate teatrele aflate sub jurisdicţia primăriilor, ci numai la acelea înfiinţate de consiliile locale. Cele mai cu tradiţie sunt exceptate… Şi uite-aşa au ratat actorii şi oamenii din teatre şansa de a fi eroi naţionali. Desigur, ar putea oricând să constituie un fond special de întrajutorare a Guvernului. Arta, dacă nu-i de dragul artei, nici nu e artă, nu-i aşa? Un fond în care să-şi doneze lunar salariul. Şi eventual să-i şi invite din când în când la teatru pe guvernanţi şi să joace nişte comédii (pe înţelesul lor) să-i binedispună şi să le mulţumească pentru extraordinara şansă pe care o au de a trăi într-o Românie democrată şi de a-i dărui preşedintelui iubit, primului ministru şi cui se mai nimereşte prin preajmă câteva clipe de destindere într-o atmosferă „de aleasă preţuire”. Vă sună cunoscut? Doar un pas de aici şi până la minunata atmosferă plină de romantism din perioada comunistă, când se juca la lumina lumânărilor (pentru că se întrerupea curentul). Şi la iernile (care nici atunci nu erau ca verile) când spectatorii se încălzeau cu… căldură sufletească.

Pentru acest număr al revistei pe care îl dedicăm special Ordonanţei 63/2010 şi întregii situaţii din teatre am stat de vorbă cu directori de instituţii, care s-au luptat zilele trecute să salveze şi oamenii, şi teatrele (căci în cele mai multe dintre cazuri concedierea a 34 la sută din personalul de scenă însemna, practic, imposibilitatea de a mai funcţiona). Am stat de vorbă cu actori, regizori şi scenografi, unii angajaţi în teatre, alţii lucrând pe contracte de drepturi de autor. I-am rugat să ne vorbească despre felul cum se vede (şi, mai ales, cum se trăieşte) situaţia din interior. Vă lăsăm să le descoperiţi opiniile. Într-o ţară în care oamenii se sinucid de foame şi de disperare şi în fiecare zi sunt concedieri în masă, într-o ţară în care salarii de mai puţin de 200 de euro sunt tăiate cu 25 la sută, în care preşedintele se uită fără jenă în ochii unei bătrâne care-i spune că are pensia 390 de lei (nu calculaţi în euro!) şi o sfătuieşte să-şi facă singură pâine, că doar trăieşte la ţară, în care inundaţiile au distrus ce mai era de distrus, în care un membru al guvernului împarte ciocolată pe geamul maşinii de lux cu care s-a deplasat la faţa locului… în această ţară, aşadar, cine mai are nevoie de teatru?