Loredana Goagă, Teatrologie, UNATC Bucureşti, anul II
Teatrul Municipal Târgoviște, după mult timp, a găzduit premiera spectacolului „Traxi Pump”. Piesa „Traxi Pump” scrisă de Erick Jara, concentrează unele dintre „bolile” cele mai frecvente ale lumii noastre: singurătate, nebunie, dependența de droguri.
Textul nu provoacă şi nu impresionează neapărat prin originalitate. Știm cu toții din știrile din massmedia despre drogați, târfe, copii de bani gata, oameni care își pierd mințile sau identitatea. Să le numim… probleme cotidiene… Aşadar, am merge la teatru să vedem lucrurile astea? Probabil primul impuls este să spui „nu”. Dar iată cum Anca Maria Colteanu are curajul să le aducă pe scenă şi să le transforme în act artistic.
Printre primele sentimente, în timpul spectacolului, este acela că te simți aproape luat de guler și „forțat” să te uiți, să recunoști ce vezi și să te recunoști, pentru ca, la final, pur și simplu să accepți… Principiul cauză – efect funcționează perfect, nimic nu scapă legii necunoscte a universului.
Poveste ruptă din filmele americane, am avea tendința să spunem. Zece personaje, zece destine într-unul singur. Calea drogului în destinul singuraticului. Proiecția perfectă a banului în realitate, în teatru spațiul convențional al unei vile moderne în care totul e tehnicizat. Fiul, baiatul de bani gata (Mircea Silaghi) este propietarul acestui imperiu oferit de tatăl său. E suficient să spună: „tata mobil” și i se face automat legătura printr-un panou virtual, însă tatăl nu răspunde de câteva zile. Miezul conflictului se află aici – fiul își pierde unicul reper afectiv – tatăl (mama îi murise la cinci ani). Are câțiva prieteni, bogați și ei. Pasiune comună: droguri cât mai cool, marijuana era deja ca o pauză publicitară pentru ei. Băiatul se gândește chiar să se sinucidă din pricina singurătății provocate de absența tatălui. Un prieten de-al lui (interpretat de Liviu Cheloiu) îl oprește și îi povestește că poate fi și mai rău. El voia să se sinucidă de plictiseală. Urmează momentul care zdruncină și mai tare atmosfera generală, vestea morții tatălui băiatului, care acum rămâne cu adevărat singur.
Singurătatea este o stare ce îndeamnă la tristețe. Tristețea este o stare ce îndeamnă la depresie și la singurătate. Se creează astfel un lanț din care nu se poate ieși fără o intervenție din afară. Și așa intervine traxul, un drog mixt, foarte puternic, cu efect simultan de euforie și luciditate. În memoria tatălui și în spirit de solidaritate, aproape toți prietenii își injectează traxi în venă pentru un efect mai puternic, cu riscul de a muri. Nu mor ei, ci unul din cei treji (interpretat de Costin Cambir),lovit de unul din prietenii săi drogați. Isteria celorlalți combinată cu platitudinea personajului principal sunt foarte bine conturate din punct de vedere regizoral.
Nu mai există nicio confuzie în lumea ce se confundă pe sine. Fiecare personaj, în singurătatea lui se convertește la el însuși. Acest lucru este clar identificabil în interviurile fiecăruia dintre ei, în momentul în care băiatul propune să își facă o asociație împreună. Totodată aceste interviuri- monolog, reprezintă, de fapt, un exercițiu actoricesc dificil. Pe rând, fiecare din actori (Mircea Silaghi, Liviu Cheloiu, Cosmina Lirca, Anca Maria Ooglindă, Bogdan Farcaş, Radu Câmpean, Sebastian Eduard Bălăşoiu, Ilie Ghergu, Cristian Olaru) încearcă să se transpună în universul personajelor lor, cu frustrările, angoasele, și lipsurile lor, negăsind alte resurse de a ieși din aceste stări decât prin droguri.
Spectacolul surprinde foarte bine această stare între euforie și luciditate, prin mijloacele regizorale inteligent folosite (imagini proiectate, corelate cu jocul scenic) prin decorul futuristic (Vladimir Turturică și Mihairăzvan Plăiașu), prin muzică (Ovidiu Savu Ioniță) și prin ecleraj. Nu este un spectacol dur sau trivial. Toate momentele de acest gen sunt fin sugerate (de exemplu, când două dintre personaje vor să facă sex, vedem în spatele panoului de proiecție două umbre care mai degrabă dansează într-un ritm foarte lent).
Este un spectacol care propune caractere controversate, greu de susținut, nu e ca și când „te joci de-a hipnoza și drogurile” în fiecare zi. Totodată există relații puternice între personaje, lucru care ar trebui poate mai mult speculat, având în vedere tocmai această ruptură între realitate și extaz.
Premisele acestui spectacol pot să creeze pentru teatrul românesc, un fel de „pastilă de ecstasy”, ceea ce mă face să îmi doresc să îl văd cum evoluează, aici pe scenele bucureștene…
Print