Dacă întrebarea la care fiecare creator ar trebui să caute, măcar ipotetic, un răspuns este „pentru cine fac eu teatru”, atunci, orice spectator care intră într-o sală de teatru ar trebui să se întrebe, măcar o dată, „cum e teatrul pe care vreau să-l văd”. Am redescoperit de curând o scrisoare scrisă în urmă cu ceva vreme de o studentă la teatru şi, dincolo de frumoasele naivităţi pe care le conţine, ar putea fi un răspuns pentru ambele întrebări…
Ce caut eu? Caut un spectacol care să nu mai fie spectacol, ci să devină teatru. Acela ar fi „spectacolul” pe care vreau să-l văd pentru că trebuie să-l văd.
Înţeleg prin asta acel moment al gândului în care „a voi” se întâlneşte cu „a trebui”. În care impulsul „către” se întâlneşte cu nevoia „de”.
E ca şi-n dragoste unde mirajul primei iubiri îl cauţi toată viaţa şi nu-l mai găseşti. Pentru că aceea a fost clipa de graţie. E ca şi cum centrii tăi nervoşi s-ar conecta pentru o clipă la tainele universului şi tu te-ai face părtaş la ele. O breşă produsă în sistemul de securitate al Misterului îţi dezvăluie într-o fracţiune de secundă nu numai propria ta existenţă care în planul divin este insignifiantă, ci, mai mult decât atât, mecanismul după care funcţionează totul, legile universului. Dar apoi, înţelegând că infinitul este în pericol, Misterul se repliază, experienţa degenerează şi este transformată în experienţă personală, banală şi pur umană. Rămâi doar cu amintirea senzaţiei că pentru o clipă ai retrăit istoria umanităţii, şi pe-a ta, şi cu sentimentul că ai plonjat în gol.
Acesta e teatrul pe care îl caut. Teatrul experienţă ultimă, teatrul – magie, teatrul adevăr, teatrul oglindă, teatrul din mine. În care să simt că regizorul n-a dorit doar să se povestească pe sine, ci a dorit în primul rând să mă găsească pe mine… în el însuşi.
Teatrul pe care vreau să-l văd este, de fapt, teatrul pe care nu vreau să-l văd. E teatrul din care regizorul nu vrea să facă spectacol şi în care actorii nu vor „să se dea” în spectacol. E teatrul căutărilor împreună, nu al răspunsurilor deja aflate, e teatrul oglindă şi oglindire, e încercarea de a ajunge din nou în punctul 0 al fiinţării tale.
E teatrul lui „a crede”. Să cred în ceea ce văd pentru ca cel pe care-l văd jucând să simtă asta şi să poată la rândul lui să creadă… Să fie Don Quijote şi să mă facă şi pe mine să mă lupt cu morile de vânt.
Dar teatrul cu care mă întâlnesc la teatru, deocamdată, are trei feţe. Fie îmi dă întâlnire la jumătatea drumului. Caz în care regizorul pare să fi găsit o altă cheie a textului, pe care cu încântare mi-o înmânează şi mie, ca şi eu la rândul meu să mă bucur de noua lui (şi a mea) descoperire. Şi mă bucur (şi încântarea mea ajunge la culme dacă înţeleg sau cred că înţeleg ce-a vrut să spună), dar după ce m-am bucurat (mai mult de ce-am înţeles eu, decât de ce-a vrut el să spună) plec acasă şi uit spectacolul.
Fie îmi dă întâlnire la el în teren. Şi atunci este o montare cu totul şi cu totul „nouă”, cu totul şi cu totul „neobişnuită”, atât de criptică, încât însuşi faptul că nu reuşesc să găsesc nici o portiţă îmi dă un sentiment de satisfacţie şi mă face să cresc în propriii ochi.
Fie întâlnirea e chiar la mine în teren… Caz în care sentimentul de satisfacţie e la fel de puternic, numai că e de altă natură. Mă înduioşează, mă destinde şi mă întorc acasă bucuroasă că am săvârşit, (nu-i aşa ?) şi un act cultural, şi m-am şi binedispus.
Dacă studenta care scria aceste rânduri acum vreo zece ani avea sau nu dreptate în ironica şi succinta caracterizare a spectacolelor de pe scenele româneşti este o întrebare la care vă invit să răspundeţi. Dacă peisajul teatral s-a modificat şi în ce direcţii e o discuţie ce rămâne deschisă.