„Teatrul Mic. 50 de ani” la persoana I

Aveam 15 ani când am auzit prima dată despre Teatrul Mic; dintr-o revistă: “Lolita lui Nabokov la Teatrul Mic”. Primul spectacol pe care l-am văzut în sala din Sărindar a venit după patru ani – “Alex şi Morris” cu Ştefan Iordache, Mitică Popescu şi Dana Dembinski Medeleanu, în regia lui Gelu Colceag. Târziu am realizat că prima întâlnire avusese deja loc – o seară obişnuită de marţi în care priveam fascinată din fotoliul de acasă înregistrarea de la televiziune a spectacolului “Lewis şi Alice” cu Maria Ploae, Monica Mihăescu şi Mihai Dinvale, în regia lui Nae Caranfil. Aveam 11 ani.

Astăzi, când datorită câtorva întâlniri, schimburi de vorbe şi priviri, simt că Teatrul Mic face parte din ceea ce eu numesc “acasă”. La început a însemnat pe rând scările de la balcon de unde am văzut “O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu” în anul I de facultate, amintirile profesorilor mei despre “Fenomenul din Sărindar”, fotografia de arhivă cu coada ce părea că nu se mai termină de la casa de bilete, poveştile cu parfum de legendă despre Dan Condurache în “Maestrul şi Margareta”, Ştefan Iordache în scena de amor cu tronul din “Richard al III-lea”, Valeria Seciu în “Să îmbrăcăm pe cei goi”, Nicu Alifantis vorbind cu drag despre muzica din “Mitică Popescu”, Cătălina Buzoianu povestind despre “Pescăruşul” şi fotografia de la repetiţiile cu “Nu sunt Turnul Eiffel”, un DVD preţios cu Olga Tudorache, Adriana Şchiopu şi Rodica Negrea în “Efectul razelor gamma asupra anemonelor”, aşteptarea în faţa Teatrului Foarte Mic pentru un loc la “Mady baby.edu” al Gianinei Cărbunariu, o seară de toamnă cu Coca Bloos, Gheorghe Visu şi Cristi Iacob în “8pt N9uă, 89… fierbinte după ’89”.

Vara trecută am primit un cadou: şansa de a lucra la realizarea albumului “Teatrul Mic. 50 de ani”. Timp de două luni ştiam încă de când mă trezeam cu cine mă voi întâlni în biroul meu de la etajul doi; şi zâmbeam. Din fotografii alb-negru mă priveau de pe peretele alb George Constantin în “Iona”, Leopoldina Bălănuţă şi Victor Rebengiuc în “Doi pe un balansoar”, Octavian Cotescu în “Minetti”, Jean Lorin Florescu şi Rodica Tapalagă în “Unchiul Vanea”, Vasile Niţulescu în “Îngrijitorul” şi Dinu Manolache în “Mielul turbat”. Dosarele din arhivă au fost fiecare în parte, asemenea cutiilor de cadou; deschideam cu grijă funda care le lega şi bucuria mea din acea zi era o cronică la “Ivona, Principesa Burgundiei” sau afişul de la “O scrisoare pierdută” în regia lui Silviu Purcărete.

Ca de fiecare dată deadline-ul a venit, parcă, mai devreme decât ne aşteptam, ultimele corecturi şi retuşuri s-au făcut contra cronometru, m-am trezit dintr-o dată că e ora 23:00 şi eu încă scanez fotografiile aşteptate de grafician. Apoi alerg pe holurile teatrului cu un teanc de poze într-o mână pentru a întreba primul actor care îmi iese în cale dacă am găsit, în sfârşit, “Amurgul burghez”. Trimit ultimul mail. Albumul merge la tipar. Primim exemplarul 0. Aproape că ne e frică să-l deschidem. Eu şi colega mea Camelia Vlăduţ stăm în tăcere şi privim coperta cartonată.

Pe 22 decembrie, de ziua Teatrului Mic, va avea loc lansarea. Subiectivă şi emoţionată cum rar îmi dau voie să fiu în profesie, recunosc simplu că e cel mai frumos cadou pe care îl puteam dori de Crăciun.

Răsfoiesc paginile lucioase şi recitesc postfaţa scrisă cu câteva luni în urmă. Atunci mă suspectam de sentimentalism inutil. Poate că aşa este, într-adevăr. Dar ce contează, de fapt, e că a fost scris din suflet, aşa cum a fost construit întregul album “Teatrul Mic. 50 de ani”. Aşa cum se face teatru de 50 de ani la Teatrul Mic.

“Ce înseamnă 50 de ani la scara istoriei? Jumătate de secol. Suficient pentru a fi luat în seamă, prea puţin pentru a conta definitiv. Cât o clipire de pleoape. O filă. O notă de subsol.

Ce înseamnă 50 de ani în viaţa unui om? Maturitatea. Punctul culminant al existenţei, când experienţa şi tinereţea încep să îşi schimbe locul în jocul proporţiilor. Timpul privitului în urmă şi vremea aşezării.

Ce înseamnă 50 de ani pentru Teatrul Mic? O viaţă care a făcut istorie.

Într-un timp grăbit, în care viaţa ne trăieşte aşa cum vrea, antidotul pentru uitare a devenit rar şi preţios. Iar un spirit încă viu, nu are voie să uite. „Teatrul Mic. 50 de ani” este felul nostru de a păstra în amintire viaţa în artă a unui teatru. Între copertele acestui album am găsit loc pentru a strânge împreună urmele emoţiei, ecoul aplauzelor şi un colţ din bucuria de a exista în Teatru. Jucându-ne cu plămada din care sunt făcute visele, am încercat să cuprindem în litere şi fotografii miracolul duratei de o cliplă; cel mai frumos dar al Thaliei şi povara cea mai grea.

Listele cronologice şi ordinea alfabetică au prea puţine în comun cu emoţia unei săli care respiră la unison. Ele pot activa, însă, memoria afectivă a celui care, măcar o dată, s-a bucurat de spectacolul din Sărindar. Un nume pe hârtie, un personaj care te priveşte dintr-o fotografie, o pagină de caiet program… şi amintirile uitate într-un colţ de suflet se trezesc, aducând cu ele o lume; viaţa nu aşa cum este, ci aşa cum ar trebui să fie. Dar aşa cum viaţa nu este nici simplă şi nici previzibilă, parcursul acestui volum a încearcat să surprindă întâmplările venite la rând, cu poezia lor, dramul de umor, parfumul de nostalgie şi duioşie sinceră. Am preferat colajul ludic unei istorii rigide, tocmai pentru a oferi un tablou cât mai viu al unei jumătăţi de secol, aşa cum a fost ea.

Din dosarele vechi, paginile îngălbenite ne-au spus povestea Teatrului Mic. Lacrimile din ochii celor care au scris rând cu rând această istorie de 50 de ani strălucesc timid şi, curgând, scriu frânturi de gânduri şi amintiri. Cuvântul captiv sub tipar, semn şi sens încifrat, e vehicul ce călătoreşte în timp.”