Sâmbătă seara a avut loc Gala „Teatrul Mic. 50” – o seară de sărbătoare, desfăşurată într-o atmosferă elegantă. Strada Constantin Mille a redevenit pentru câteva ore vechiul Sărindar – maşini de epocă, titlurile ziarelor din perioada interbelică proiectate pe zidul fostei tipografii, spoturi de culoare şi jocuri de lumini. Ediţia specială – „Jurnal de Sărindar”, programul de sală creat în format de gazetă – a fost împărţit de mici distribuitori de ziare costumaţi în haine de epocă.
Printre cei au păşit pe covorul roşu s-au numărat nume importante ale teatrului românesc – actori, regizori, scenografi, cronicari, directori de teatru. Dinu Ianculescu, Tatiana Iekel, Magda Popovici, Marin Moraru, Monica Ghiuţă, Mitică Popescu, Valeria Seciu, Cătălina Buzoianu, Alexa Visarion, Cristian Hadjiculea, Maia Morgenstern, Ludmila Patlanjoglu, Ion Cocora, Ion Cazaban, Carmen Tănase, Constantin Cojocaru, alături de actorii actuali ai Teatrul Mic, sunt doar câteva dintre numele celor 300 de invitaţi pentru care sala s-a dovedit a fi neîncăpătoare.
Proiecţia fimului documentar realizat de Televiziunea Română a fost vizionat cu emoţie şi bucuria revederii. Apoi, concertul susţinut de Nicu Alifantis, împreună cu trupa Zan şi violonistul Mihai Neniţă, a încheiat spectacolul în runde de aplauze la scenă deschisă.
S-au ciocnit pahare de şampanie şi s-au depănat amintiri. De acum, seara de 20 decembrie 2014 va deveni la rândul său poveste.
Pentru a spune, însă, povestea adevărată a Teatrului Mic, vom urca într-un tramvai numit nu dorinţă, ci amintire, care ne va duce spre câmpiile unui timp în care jobenul, fracul şi rochiile cu crinolină înnobilau sala din Sărindarul de atunci. Anul este 1914. În Bucureşti se înfiinţează un nou teatru purtând numele Mariei Filotti. În inima oraşului, vecină cu Grădina Cişmigiului, cu bulevarde largi şi sediile celor mai importante ziare ale vremii, clădirea Teatrului Mic de astăzi a adăpostit de-a lungul anilor mai multe trupe, unele cu existenţă efemeră, altele mai stabile.
Istoria îşi urmează cursul său încărcat de evenimente ce aveau să schimbe faţa vieţii cotidiene, iar după cel de-al Doilea Război Mondial, Teatrul devine o instituţie de stat, care va exista sub diferite denumiri. 50 de ani a durat până când Teatrul din Sărindar a devenit Teatrul Mic; la 22 decembrie 1964, sub direcţia lui Radu Penciulescu.
Ca într-un basm cu uriaşi, Teatrul Mic a devenit mare în doar cinci ani, atât cât a durat purtarea de grijă a lui Radu Penciulescu. Jăraticul fermecat de pe talgerul de aur, care a hrănit miracolul, poartă numele unor spectacole precum „Doi pe un balansoar” de William Gibson, „Richard II” de William Shakespeare, „Tango” de Slawomir Mrozek, „Baltagul” de Mihail Sadoveanu sau „Îngrijitorul” de Harold Pinter. Dar cum istoria nu este un basm, eroii acelor ani nu au fost feţi-frumoşi, fete de împăraţi, zâne şi năzdrăvani, ci actori şi regizori: Olga Tudorache, Tatiana Iekel, Leopoldina Bălănuţă, Dinu Ianculescu, Vasile Niţulescu, Ion Marinescu, Ionescu Gion, Tudorel Popa, Constantin Codrescu, Victor Rebengiuc, Dan Nuţu, Jean Lorin Florescu şi Valeriu Moisescu, Ion Cojar, Crin Teodorescu, Dinu Cernescu, Ivan Helmer. Într-un timp scurt, în contextul unei efervescenţe culturale în plină desfăşurare, Teatrul Mic a devenit unul dintre locurile de întâlnire cu repertoriul de calitate, cu mari artişti, cu texte abia descoperite spectatorilor şi cu montări despre care se vorbeşte cu nostalgie şi astăzi, peste jumătate de secol. Naşterea Teatrului Mic a stat sub o stea norocoasă. Copilăria sa a fost una fericită, iar primii paşi au fost siguri.
Puiul de teatru a primit apoi alţi tutori. În 1969, pe Ion Cojar. După trei ani s-au adunat alte paisprezece spectacole în lada de zestre. Iar între ele regăsim trei nume sub un singur titlu: „Iona” de Marin Sorescu, în regia lui Andrei Şerban, cu George Constantin, montată pentru prima dată.
Între 1971 şi 1977, sub conducerea lui Nicolae Munteanu, la Teatrul Mic, regizorii Sorana Coroamă Stanca, Mihai Berechet, Iulian Vişa, Laurenţiu Azimioară, Dumitru Neleanu au găsit la Teatrul Mic o trupă de actori cu personalităţi artistice puternice, la care s-au adăugat pe rând Eliza Petrăchescu, Vasilica Tastaman, Monica Ghiuţă, Carmen Galin, Ioana Pavelescu, Mitică Popescu, Mihai Dinvale, Dan Condurache. Împreună cu ei, povestea a mers mai departe.
Anii şi-au văzut de mersul lor, mai grăbiţi sau mai leneşi, iar Teatrul Mic împlinea în 1977 treisprezece ani. Nepăsător la suprestiţiile atât de comune între artişti, destinul Teatrului Mic a făcut din acest număr unul norocos. Iar cum coincidenţele fac ca totul să devină şi mai interesant, treisprezece ani s-a aflat Dinu Săraru în funcţia de director. E mult, e puţin, e suficient timp pentru a vorbi astăzi despre „Fenomenul din Sărindar”. Şi pentru că suntem la teatru, numărul treisprezece se cere menţionat de trei ori; aşadar treisprezece titluri: „Efectul razelor gama asupra anemonelor”, „Să îmbrăcăm pe cei goi”, „Nu sunt Turnul Eiffel”, „Maestrul şi Margareta”, „Nişte ţărani”, „Diavolul şi Bunul Dumnezeu”, „Richard III”; „Ivona principesa Burgundiei”, „Mitică Popescu”, „Doamna cu camelii”, „Mielul turbat”, „O scrisoare pierdută”, „Astă seară stau acasă”. Aceste spectacole şi încă multe altele sunt cele pentru care istoria Teatrului Mic îi reuneşte între copertele sale pe regizorii Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Cristian Hadjiculea, Dragoş Galgoţiu. Iar la numele personajelor din poveste se adaugă Valeria Seciu, Ştefan Iordache, Gheorghe Visu, Dinu Manolache, Rodica Negrea, Adriana Şchiopu, Maria Ploae, Coca Bloos, Eusebiu Ştefănescu, Ion Chelaru. Data de 14 noiembrie 1979 deschide un nou capitol în istorie – pe Bulevardul Carol, la numărul 21, se inaugurează o nouă sală de teatru: Teatrul Foarte Mic. „O şansă pentru fiecare” – aşa cum se numea primul spectacol montat aici, s-a dovedit o deviză nescrisă a acestui spaţiu pe cât de intim, pe atât de generos cu publicul său.
De-acum deja matur, Teatrul Mic şi-a continuat drumul şi în perioada nestatornicilor ani ’90, avându-i la conducere pe Romulus Vulpescu, Alexa Visarion, Dan Micu şi Leopoldina Bălănuţă. Într-un timp în care spectacolul nu mai ocupa doar scena şi se mutase fie pe străzi, fie pe micile ecrane, spectatorii rămaşi fideli s-au întâlnit la Teatrul Mic, cu „Mătrăguna” de Machiavelli, „Pescăruşul” de A.P. Cehov, „Cum vă place” de William Shakespeare, „Şcoala femeilor” de Moliere, „Sfârşitul Troiei” de Walter Jens, „Dragostea celor trei portocale” de Carlo Gozzi, „Copiii soarelui” de Maxim Gorki.
Începând cu 1999, Florin Călinescu a fost cel care a condus Teatrul Mic, căutând echilibrul între tradiţie, inovaţie şi entertainment. „Neguţătorul din Veneţia”, „Baal”, „Lolita”, „Jacques sau supunerea”, „O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu” sunt doar câteva titluri. A fost loc şi pentru îndrăzneala unor regizori precum Ana Mărgineanu, Gianina Cărbunariu, Diana Iliescu, Radu Apostol, care au fidelizat publicul tânăr cu spectacolele semnate la Teatrul Foarte Mic.
Şi timpul trece, şi anii se adună, unul câte unul, încep să apară primele riduri, falduri în cortină şi nimic mai mult, pentru că Teatrul Mic cel matur de astăzi are încă multe de povestit. Oricâte rânduri s-ar scrie, oricâte amintiri s-ar pune cap la cap, oricâte imagini s-ar păstra, e prea puţin. Prea puţin în comparaţie cu orele de repetiţie, cu miile de spectacole, cu intensitatea fiecărui minut de aplauze, cu nopţile albe petrecute în faţa textelor care s-au lăsat descifrate pentru a bucura inimile atâtor spectator – câteva generaţii. Viaţa unui teatru nu înseamnă doar gloria din lumina reflectoarelor şi nici cotoarele tuturor biletelor rupte la intrare în cei cincizeci de ani.
Ne jucăm doar cu plămada din care sunt făcute visele şi fabricăm pagini albe pentru restul istoriei ce aşteaptă a fi trăită la Teatrul Mic, peste 50, peste 100, peste cine-ştie câţi ani…
Foto Steluța Popescu
Print