A fost odată o ţară în care un poet puţin visător şi puţin nebun, ca toţi visătorii, scria pe la „paşopt”, plin de speranţă, un vers pe care şi azi ne place să-l rostim cu emfază (asta când nu-l considerăm prea învechit pentru gustul nostru de contemporani sadea) – chiar dacă uneori uităm cine-i poetul cu pricina, iar alteori (de cele mai multe ori), încotro „bate” el: „V-am dat teatru, vi-l păziţi!”. Şi vine continuarea: „Ca pe un lăcaş de muze. / Cu el curând veţi fi vestiţi / Prin veşti departe duse”…
A fost odată o ţară în care teatrul cu a lui magie şi ale lui poveşti s-a aşezat destul de greu în „fotoliul” propriu, la momentul când prin vecinătăţi era de mult instalat comod şi căuta sensuri şi direcţii. Mă rog, asta se întâmplă și acum… Date fiind acestea toate, iertată fie-mi incursiunea în miezul miezului lumii teatrale contemporane cu şi de la noi – element veşnic civilizator şi lăcaş de muze „nepereche” – pe care mi-a prilejuit-o priveliştea de data nu tocmai „nepereche” a doi tineri suav şi senzual sprijiniţi unul de altul în rândul 1 la teatru… Ea cu picioruşele delicat cocoţate pe scăunel, lângă ea, ca pe o bancă, în parc, fără pantofiorii abandonaţi sub scaun, sau fotoliu, sau cum doriţi să-i spuneţi. Şi dulce tolănită în braţele-i puternice – desigur, pe ideea, poetic întrebătoare!: „Ce e amorul?”. Posibile răspunsuri tot din lirica eminesciană pentru cazul de faţă îmi umblau prin minte: „O călărire în zori”, „Atât de fragedă”, mergând până la „Ce-ţi doresc eu ţie…”. Și nu, nici măcar nu eram la mall. Dacă pantofiorii îi făcuseră bătături, o să-mi spuneți, și dacă ieșiseră și ei, ca doi porumbei să se relaxeze după o zi de muncă și să se distreze nițeluș, măcar să aibă condiții dom’le. Dresurile erau finuțe și unghiuțele erau date cu ojă verde, nimic de zis.
Şi aproape proustian dresurile fetei din rândul întâi au trezit amintiri vii din şi despre lumea Thaliei în care cu succes viețuim… A fost odată un microbuz care, într-o noapte, târziu, pe şoselele patriei, plin ochi cu lume multă şi măruntă şi mai puţin măruntă (membri de seamă ai lumii teatral-culturale de pe la noi) se întorcea de la un festival de teatru. Şi noaptea, noapte, oboseala, oboseală, gândurile, gânduri (de spectacol nu mai zic!), încălţămintea, încălţăminte… Şi, deh, oameni suntem şi când stăm „privitori ca la teatru”, şi când mergem cu microbuzul, şi când ne relaxăm în fotoliul nostru cel de toate zilele. Uite-aşa, pe un delicios fond sonor – „Strangers in the night”, căci şoferul ne simte persoane sensibile, doar ne întoarcem de la teatru – se întâmplă „marea descălţeală”. Eliberate din strânsoarea pantofilor, picioarele îşi regăsesc vioiciunea şi se înalţă victorioase pe spătarul din faţă, în capul vecinului, fără să ţină cont de oprelişti gen sex sau vârstă (altminteri, critici serioşi cu state vechi în branşă), într-o înfrăţire generală. Şi odată acestea toate întâmplate, cu luna călăuză pe cerul nopţii, în microbuz se încinge o minunată discuţie despre cultura română aflată într-o „permanentă decadenţă” şi despre teatrul românesc „care nu mai e, dom’le, ce-a fost”… Şi „dă-i şi luptă” pe subiecte fierbinţi, gen „redactarea de carte în România”, care „e la pământ” şi „noutăţile editoriale” care lasă de dorit, ca de altfel şi spectacolele de teatru în care „primează kitsch-ul şi prostul gust”. Totul cu „România literară” şi „Dilema veche” în mână – adevărat act de eroism la lumina mititică şi difuză din dreptul scaunului. Şi toate aste se întâmplă, evident – şi toată lumea e perfect de acord (unanimitate „absolută”, ca şi-n cazul pantofilor), toată lumea e perfect de acord că e din pricina educaţiei… care, mai nou, lasă de dorit.
Într-un târziu, oboseala şi somnul induse de atmosfera de totală relaxare doboară pe toată lumea. Lucrurile se complică puţin la următoarea escală la benzinărie, când încălţămintea îşi greşeşte de vreo două ori „destinatarul”, dar, vorba marelui dramaturg, care scria pe vremea când noi ne băteam cu turcii, „totu-i bine când sfârşeşte bine”. Şi teatrul lui Iancu Văcărescu e, evident, pe picioare bune…
Print