Astăzi, 7 noiembrie 2017, ziua în care Mariana Mihuț împlinește 75 de ani, revista Yorick îi urează La mulți ani și îi dedică acest Portret.
Actorii sunt unii dintre cei mai iubiţi oameni. Pe sportivi îi iubeşti când câştigă şi te superi pe ei când pierd, pe politicieni îi suspectezi mereu de rele intenţii, de doctori îţi e frică, de preoţi îţi e ruşine; dar pe actori îi iubeşti. Îţi doreşti să îi aplauzi, îi admiri. Unii, poate, chiar îi invidiază. Indiferent de epocă, de mode şi de cât de grele ne sunt vieţile, fascinaţia în faţa acestei caste binecuvântate rămâne constantă. Şi iubirea la fel. Actoria este profesia în care acest sentiment atât de personal trebuie mânuit ca instrument profesional. Iubirea în teatru şi pentru teatru nu e simplă, nu e cu fluturi în stomac. Nu e cu răsfăţ şi cu capricii. Doare şi consumă şi sfâşie pentru ca pe ruinele sufletului trecut prin multe probe să clădească durabil, frumos şi consistent.
Am înţeles ce înseamnă iubirea aceasta urmărind, din întunericul sălii, de zeci şi zeci de ori, o actriţă – nu cea mai iubită în clasamente şi sondaje, nu „cea mai mare” aşa cum de-a valma se (auto)intitulează unii şi alţii după criterii şchioape. Nu. Cea mai bună. Mariana Mihuţ. O femeie care iubeşte teatrul mai nebuneşte decât în orice poveste de dragoste devenită legendă. Şi despre această iubire de teatru merită să se vorbească, să se ducă vestea ca despre o mare sărbătoare; o mare bucurie. A avut grijă să îşi păstreze viaţa personală pentru sine. Şi această dorinţă ar trebui respectată cu decenţă. Despre alţi actori există poveşti spumoase, snoave cu haz, întâmplări şi păţanii. O întreagă culegere de folclor teatral care ar face deliciul oricăror curioşi profani. Dacă ar trebui ales un gen artistic în care să fie exprimată esenţa vieţii petrecute de Mariana Mihuţ pe scenă, atunci ar trebui compus un sonet, pe notele muzicale ale unei romanţe ruseşti. Cu candoare, cu chin, cu gravitate, cu duritate, cu câteva accente suspendate de duioşie, cu tandreţe şi cu multă iubire.
Dacă la alţi actori se poate dibui o tehnică recognoscibilă, le vezi firul roşu al personajului, ai de unde să îi apuci, le cunoşti nota personală, la Mariana Mihuţ sinceritatea interpretării este atât de tranşantă, încât analizele savante amuţesc şi îşi pun creionul bine ascuţit înapoi în penar. Poţi să inventezi combinaţii între metode, altoiri de Brecht grefate pe Stanislavski, „un gând controlat de o trăire la temperaturi înalte”, asumare, relaţie, ascultare, câte şi mai câte atribute ale calităţii. Şi te opreşti după un lung şir de asmenea comparaţii şi figuri de stil şi îţi dai seama că nu ai cuprins în vorbele tale multe şi meşteşugite nimic din ce ai trăit în sală privind-o pe scenă. Jocul Marianei Mihuţ este o experienţă; o Întâlnire de preţ. Pentru că ea nu ştie să mintă pe scenă. O priveşti şi indiferent că este o bunică despotică sau o soţie neputincioasă gesturile ei, tonul vocii sale, lacrimle din ochi şi, mai ales, tăcerile ei sunt autentice şi dor. Te dor. Nu doar o crezi. E dincolo de convenţie şi concesie. În acelaşi timp respecţi şi apreciezi un act artistic şi, concomitent, te impresionează sentimentele pe care tu însuţi le trăieşti. Mariana Mihuţ nu te lasă liniştit să rămâi un spectator anonim în scaunul tău confortabil. Simţi că ai tu însuţi un reflector care se aprinde peste suflet şi caută acolo cu blândeţe. Şi tot ea te mângâie sau te pedepseşte – după cum o cere personajul.
Şi în tot acest examen sufletesc pe care îl dă împreună cu fiecare spectator, la fiecare spectacol, nu se cruţă. Nu ştie cum. O ia de la capăt cu aceeaşi răbdare, cu aceeaşi curiozitate, cu acelaşi respect, cu aceeaşi adâncă modestie în faţa scenei. Fără plasă de siguranţă. Cu toată iubirea şi sinceritatea. Iar acest fel de a exista în teatru e al dracului de greu. E ciudat pentru mulţi. E chinuitor pentru cei care au ales să îşi practice altfel profesia. E aproape fanatic. Costă foarte mult. Şi nu aduce cu sine gloria aceea despre care vorbeşte Nina lui Cehov. Este, de fapt, adevărata putere de a îndura pe care mulţi o iau în glumă tocmai pentru că le rămâne inaccesibilă. Dar aşa rară şi dură cum e, aduce cu sine lumina din timpul aplauzelor, lacrimile din ochi în cabină, liniştea pe drumul spre casă şi zâmbetul obosit înainte de culcare. Un fel de a fi altfel, pentru că nu se poate la fel cu cei mulţi.
Povestea de iubire a Marianei Mihuţ cu teatrul este incredibil de frumoasă. Şi care în orice poveste de iubire există amintiri de preţ ca borne kilometrice care o fac să meargă mai departe – rolurile sale şi memoria colectivă a spectatorilor care nu pot uita acea iconică „Ciuta”, un alint în „Bună seara domnule Wilde”, o privire feminină în „O scrisoare pierdută”, un strigăt revoluţionar sălbatic în „De ce trag clopotele, Mitică?”, o fetiţă de 50 şi mai bine de ani din „Victor sau copiii la putere”, o femeie seducătoare în „Vizita bătrânei doamne”, o femeie înfrântă de propriul destin în „O batistă pe Dunăre”, o vivandieră care îşi trimite la moarte copiii din prea multă dragoste în „Mutter Courage”, o dădacă tăcută care face ceaiul în samovar în „Unchiul Vanea”, o peţitoare cântând o romanţă la finalul spectacolului „Căsătoria”, un dans în „Sorry”, o mamă amuţită de durere care arată sălii paşaportul fiului ucis în „Neînţelegerea”, o tăcere sfâşietoare a nebuniei unui rege în „Lear”, un blestem din dragoste al unei bunici în „Îngropaţi-mă pe după plintă”, o femeie care trece de la copilărie la senectute în „Scrisori de dragoste”.
Mariana Mihuţ ne învaţă cu fiecare rol lecţia iubirii de teatru. Cu blândeţe, deloc didactic, pe nesimţite, ne arată cum să îl iubim şi noi. Iar dacă te îndrăgosteşti şi tu de teatru, dacă îl iubeşti nu cu infatuarea liceanului, şi nici cu spiritul de aventură al tânărului care experimentează, ci cu statornicia şi înţelepciunea maturului, atunci vei şti şi singur de ce Mariana Mihuţ e cea mai bună actriţă.
Print