Parcurgem nu doar un anotimp al festivalurilor asupra utilității cărora m-am oprit în comentariul publicat în urmă cu două săptămâni, ci și o perioadă în care avem de-a face cu ceea ce îndeobște numim „avalanșa de premiere”.
Numai că, așa cum festivalurile au fost și sunt obligate, adesea chiar cu o săptămână sau două înaintea gongului de deschidere, să își restrângă oferta, adică să taie drastic din lista spectacolelor și trupelor participante, dar și să tot revadă și scurteze lista invitaților, fiindcă finanțatorul, fie el Ministerul Culturii și Identității Naționale ori Consiliile locale și județene, s-a dovedit mai puțin darnic decât a fost cu numai un an înainte, ori, chiar dacă a izbutit performanța de a acorda același buget acesta se arată drastic afectat de generalizata, deși doar cu jumătate de gură recunoscuta creștere a prețurilor, ca și de cheltuielile de personal în continuă creștere, la fel și premierele ultimelor luni ale stagiunii 2018-2019 sunt fie mai puține, fie mai sărăcăcioase decât au fost cu numai un an în urmă.
Fenomenul cu care s-au confruntat mai întâi Teatrele Naționale, al căror principal finanțator este Ministerul, s-a generalizat și în cazul celorlalte instituții, fie ele din țară sau din Capitală, instituții finanțate din bugetele locale sau județene.
Și uite așa se face că unele manifestări de cultură teatrală, așa cum era deja nu doar anunțatul, ci și deja intratul în tradiție FestCo a fost anulat pe neașteptate, și aceasta în pofida faptului că beneficia de o selecție nu doar atractivă, ci și profesionistă. Festivalul TESZT al Teatrului Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara a fost nevoit să își reducă turația la jumătate, în vreme ce FEST-FDR al Naționalului din aceeași localitate a fost mutat pentru începutul toamnei, când se speră că lucrurile ar putea intra într-o oarecare normalitate. Iar Festivalul Internațional de Teatru de la Oradea a renunțat la ceea ce însemna până mai deunăzi nota sa identitară-promovarea prin spectacole competitive a piesei cu adevărat scurte, notă ce îi asigura alura longevității pe care însă tare mi-e teamă că actuala conducere improvizată nici nu prea știe să o aprecieze așa cum se cuvine.
Cum spuneam, nici numărul premierelor din stagiunea care e pe punctul să se încheie nu mai e același ca în trecutul sezon teatral. Și aceasta nu fiindcă s-ar fi instaurat nevrerea, nemunca ori creativitatea artiștilor ar fi în scădere. Și nici pentru că lumea nu ar mai dori să meargă la Teatru. Nici vorbă. Ci fiindcă nu mai sunt bani de producție. Au crescut cheltuielile cu salariile, cele cu întreținerea clădirilor și cu utilitățile, iar subvenția a rămas, în cel mai bun caz, aceeași. Din ce în ce cei mai mulți directori privesc cu ceea ce aș numi un optimism moderat, dacă nu cumva cu scepticism de-a dreptul, ceea ce ar urma să se întâmple din toamnă încolo. Noroc că pentru moment mai peste tot în țară există un destul de bogat portofoliu de spectacole care asigură fidelitatea sau, mă rog, o constanță relativă a spectatorilor. Ce se va întâmpla însă în clipa în care va interveni iminenta epuizare a devenit deja în foarte multe locuri de domeniul coșmarului.
Unii manageri se gândesc la schimburi de spectacole cu Teatre din localități cât de cât învecinate, numai că prețul combustibililor pune deja sub semnul întrebării reușita operațiunii. Alții caută și ei soluții de avarie.
Lucrurile sunt încă și mai drastice, și mai dramatice, se pun chiar în termenii unui a fi sau a nu mai fi pe mai departe în cazul teatrelor independente pe care reducerea cu 30% a fondurilor de care a dispus AFCN pentru prima sesiune de finanțare le-a lovit, cum se spune, în moalele capului. Totul conjugându-se cu ceva mai multă zgârcenie din partea Primăriilor și Consiliilor județene cărora guvernul le-a pus în cârcă acoperirea unor importante cheltuieli sociale.
Sigur, ne-a amuzat, însă am făcut-o cu o nemascată îngrijorare, a devenit viral pe internet, a făcut carieră pe rețelele sociale protestul tinerilor artiști de la Reactor creație și experiment din Cluj, protest care s-a consumat în cadrul recentei Gale UNITER. Numai că aceasta nu ajunge. Iar deocamdată autoritatea tace. Atunci când nu ne spune că totul nu e decât mult zgomot pentru nimic. Și că așa cum l-am auzit în urmă cu ceva vreme pe un fost ministru catastrofal al Culturii pe nume Lucian Romașcanu că nu știu ce mari lucruri ni s-au dat. Inșii în cauză vorbesc despre mult zgomot pentru nimic nu că ar avea idee despre conținutul piesei shakespeariene. Ci doar spre a se afla în treabă și a-și masca ceea ce e de nemascat – incompetența. Iar într-o asemenea situație să provoci și să susții o antagonizare între teatrele de stat și cele private, așa cum o fac feluritele Mița Baston care își închipuie că ar fi criticițe de teatru, mi se pare un gest iresponsabil. Nimic mai mult decât ticăloșie în stare pură.
Print