De Ziua Internațională a Teatrului, pe 27 martie, mesajele a cinci importanți creatori din lumea noastră s-au îndreptat către publicul larg. În 2018, când se împlinesc șaptezeci de ani de la înființarea lui, Institutul Internațional de Teatru (ITI) a ales cinci voci care să contureze locul și rolul teatrului în secolul XXI, la atâtea veacuri de la formarea unei arte ce continuă să caute, să dăruiască, să pună întrebări, să sugereze soluții, să demaște, să cultive calități și mai ales să deschidă ochi și urechi spre ce nu se vede și nu se aude.
La funcția artei vii în care se întâlnesc toate artele, aceea de a schimba gândul și starea, fac trimitere toate discursurile artiștilor aleși să vorbească despre ce poate face teatrul azi, într-o lume a informației, dar nu a cunoașterii. Diversitate, multiculturalitate, toleranță, dezideratele unei epoci agitate, care își tot reordonează valorile și prioritățile, revin în discursurile care au făcut zilele acestea înconjurul lumii și atrag atenția asupra eternei reîntoarceri, fără de care ființa umană nu-și poate continua drumul. Eterna reîntoarcere poate, afirmă artiștii de azi, fiecare în felul lui, să deschidă o cale reală spre un viitor spre care arta nu încetează să privească dinspre un prezent care are nevoie de înțelegere și schimbare.
Maya Zbib din Liban (regizoare, scriitoare, co-fondatoarea companiei de teatru Zoukak), Were Were Liking din Coasta de Fildeş (artist pluridisciplinar), Ram Gopal Bajaj din India (regizor de teatru, actor, fost director al Școlii Naţionale de Teatru din Delhi), Sabina Berman din Mexic (scriitoare și jurnalistă) și Simon McBurney din Marea Britanie (actor, scriitor, regizor de teatru şi co-fondator Théâtre de Complicité) se întorc la originile teatrului și se apleacă asupra formelor pe care el le îmbracă azi pentru a arăta șansa pe care el o reprezintă fără încetare. „Mai mult decât literatura, mai mult decât cinema-ul, teatrul – care cere prezenţa unor fiinţe umane în faţa altor fiinţe umane –”, spune în mesajul ei Sabina Berman, scriitoare din Mexic, „este potrivit de minune să îndeplinească sarcina de a ne salva de la transformarea noastră în algoritmi. În pure abstracţiuni.”
Salvarea prin teatru, iată sensul spre care converg vocile alese să vorbească despre teatru în 2018, și el un an al gesturilor fundamentaliste, al violențelor și al crizelor într-o lume care nu reușește să-și găsească pacea și unde „corectitudinea politică este noul cenzor”, cum ne anunță fără echivoc o regizoare din Liban. Discursurile lor, din care vă prezentăm acum câteva fragmente, lasă loc de speranță și lumină, ceea ce, cum a susținut și Peter Brook în repetate rânduri, e cel mai important când faci teatru.
Vocea Indiei – Ram Gopal Bajaj: Întoarcerea necesară pentru un alt viitor
„Mass media, ştiinţa şi tehnologia, ne-au făcut puternici precum nişte demoni. De aceea, azi nu forma teatrului se află în criză, ci conţinutul, ceea ce transmite. Trebuie să atragem omul de azi, pentru a salva planeta şi, implicit, „teatrul”. La nivel pragmatic, arta actorului şi spectacolele live trebuie să fie accesibile încă de la vârste mici, să fie incluse în educaţia primară. Astfel, generaţiile viitoare vor fi mai sensibile, mai generoase cu viaţa şi cu natura. Folosim limba în acest mod, prin teatru, putem educa oamenii să fie mai respectuoşi cu Pământul şi cu alte planete. Mai mult, teatrul va deveni foarte important pentru viaţă şi supravieţuire; el va da putere atât actorului, cât şi spectatorului, fără ca aceştia să se ameninţe reciproc, în această eră cosmică aşezată sub semnul apropierii, al vieţuirii împreună.”
Vocea Asiei – Maya Zbib din Liban: „Avem în comun eterna căutare a adevărului”
„Venind din zona arabă, aş putea vorbi despre dificultăţile cu care se confruntă artiştii în munca lor. Dar fac parte dintr-o generaţie de regizori care se simt privilegiaţi că zidurile pe care trebuie să le dărâmăm au fost mereu vizibile. Aceasta ne-a făcut să învăţăm să transformăm tot ce este disponibil şi să împingem colaborarea şi inovarea până la limită; să facem teatru în subsoluri, pe acoperişuri, în sufragerii, pe stradă, să ne construim publicul pas cu pas, în oraşe, la sate şi în taberele de refugiaţi. Am avut avantajul de a trebui să construim de la zero în contextele noastre şi să găsim căi de a scăpa de cenzură, toate acestea traversând liniile roşii şi sfidând tabuurile. Astăzi, aceste ziduri fac faţă tuturor celor care fac teatru în lume, căci finanţările n-au fost niciodată mai rare, iar corectitudinea politică este noul cenzor.
Astfel, comunitatea teatrală internaţională are azi mai mult ca niciodată un rol corectiv de jucat în faţa acestor ziduri tangibile şi intangibile care se tot înmulţesc. Azi, mai mult ca niciodată, există nevoia de a ne reinventa creativ structurile sociale şi politice, cu sinceritate şi curaj. De a ne accepta defectele şi de a ne asuma responsabilitatea lumii la a cărei facere luăm parte.
În calitate de realizatori de teatru ai lumii, nu urmăm o ideologie sau un sistem de credinţe, dar avem în comun eterna căutare a adevărului sub toate formele sale, chestionarea continuă a status quo-ului, sfidarea sistemelor de putere opresive şi, nu în ultimul rând, a integrităţii noastre umane. Suntem numeroşi, suntem neînfricaţi şi suntem aici pentru a rămâne!”
Vocea Americii – Sabina Berman din Mexic: Să nu devenim „algoritmi”!
„Ce paradox! Azi, pe ultima treaptă a Umanismului – epoca numită Antropocen – era în care omul este forţa naturală care a schimbat şi schimbă cel mai mult planeta – misiunea teatrului este exact opusul a ceea ce a strâns împreună tribul atunci când teatrul se juca în adâncul peşterii: azi trebuie să ne salvăm legătura cu lumea naturală. Mai mult decât literatura, mai mult decât cinema-ul, teatrul – care cere prezenţa unor fiinţe umane în faţa altor fiinţe umane – este potrivit de minune să îndeplinească sarcina de a ne salva de la transformarea noastră în algoritmi. În pure abstracţiuni.
Să dăm la o parte din teatru orice e superflu. Să-l dezgolim. Pentru că teatrul, cu cât e mai simplu, cu atât e mai în stare să ne amintească singurul lucru de necontestat: că suntem atâta vreme cât suntem în timp, că suntem atâta vreme cât suntem carne şi oase şi inimi care ne bat în piept. Suntem aici şi acum, doar atât.
Trăiască teatrul! Cea mai veche artă. Arta de a fi în prezent. Arta cea mai uimitoare. Trăiască teatrul!”
Vocea Europei – Simon McBurney din Marea Britanie: „În fiecare noapte, noi vom reapărea”
„Şi, pentru că teatrul există numai în prezent, sfidează şi această privire dezastruoasă asupra timpului. Momentul prezent e mereu subiectul teatrului. Sensurile lui sunt construite într-un act comunitar între interpret şi public. Nu doar aici, dar acum. Fără actul interpretului, publicul nu ar putea crede. Fără credinţa publicului, performarea nu ar fi completă. Râdem în acelaşi moment. Suntem mişcaţi. Suspinăm sau suntem şocaţi în linişte. Şi în acel moment, prin dramă, descoperim adevărul cel mai profund: ceea ce credeam că este diviziunea cea mai intimă dintre noi, graniţa propriei noastre conştiinţe individuale, este de asemenea fără graniţă. Este ceva ce împărţim. Iar ei nu ne pot opri. În fiecare noapte, noi vom reapărea. În fiecare seară, actorii şi spectatorii se vor aduna şi aceeaşi dramă va fi reconstituită. Pentru că, aşa cum spune scriitorul John Berger, „sensul întoarcerii rituale este profund ancorat în natura teatrului”, motivul pentru care a fost mereu forma de artă a celor deposedaţi, care, din cauza acestei demontări a lumii noastre, este ceea ce suntem cu toţii. Oriunde sunt actori şi spectatori, vor fi poveşti care nu vor putea fi spuse altundeva, fie că este vorba de operele şi teatrele din marile oraşe, fie de taberele de imigranţi şi refugiaţi din nordul Libiei şi din lumea întreagă. Vom fi mereu împreună, o colectivitate, în această repunere în scenă. Şi, dacă am fi în Epidaur, am putea vedea cum împărţim asta cu un peisaj mult mai larg. Cum facem mereu parte din natură şi nu putem evada de aici, aşa cum nu putem evada de pe planeta noastră. Dacă am fi în Teatrul Globe, am vedea cum întrebările aparent private ne sunt adresate tuturor. Şi, dacă am ţine în mână fluierul din Cirenaica de acum 40.000 de ani, am înţelege că trecutul şi prezentul sunt indivizibile, iar lanţul comunităţii umane nu poate fi niciodată rupt de către tirani şi demagogi.”
Print