Mulți părinți și mulți nași pare să fi avut Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea care la vremea începuturilor și multă vreme după dura nici mai mult, nici mai puțin decât o săptămână. Un lucru e însă sigur. Chiar dacă la prima ediție a Săptămânii Teatrului Scurt, ediție care s-a desfășurat în anul 1976, au luat parte și formații artistice de amatori, demersurile ce au dus la apariția festivalului pe piață nu au avut nimic în comun cu Festivalul Național Cântarea României, creat de PCR prin Programul de măsuri pentru aplicarea hotărârilor Congresului al XI-lea al PCR și ale Congresului Educației Politice și Culturii Socialiste. Acest din urmă Congres s-a desfășurat între 2-4 iunie 1976.
Firește și obligatoriu, după ce Partidul a decis nașterea Cântării României, toate manifestările culturale de pe teritoriul țării se desfășurau sub egida acesteia. Nu a scăpat nici Săptămâna… de la Oradea. Cântarea României avea între altele, drept obiectiv, eliminarea profesioniștilor din artă și cultură, omogenizarea socială la care visa Dictatorul. Care, de pildă, la un moment dat, primit în rândurile Nemuritorilor, spunea că nu mai e de sesizat nici cea mai mică diferență între felul în care vorbesc țăranii și cel în care se exprimă academicienii. Cu toate acestea, dacă țin eu bine minte, în nicio ediție a Săptămânii teatrului scurt de după cea din anul 1976, festival la care am fost martor din 1981 și până astăzi, nu au mai fost admise formații de amatori, în pofida faptului că, pentru a primi aprobarea de desfășurare din partea forurilor comuniste, era obligatoriu ca el să fie prezentat drept parte a Festivalului Național „Cântarea României”.
Care a fost scopul pentru care conducerea Teatrului de Stat din Oradea (Emanoil Enghel, Mircea Bradu, Elisabeta Pop), redacția revistei Familia cu prețuiții mei colegi de odinioară Dumitru Chirilă și Stelian Vasilescu (revistă astăzi nu prea știu din ce motive exclusă dintre organizatori) și regretatul Valentin Silvestru, președintele Secției de critică teatrală din fosta Asociație a Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale (ATM) au dorit să înființeze un festival de teatru scurt? Simplu! Pentru a stimula scrierea și reprezentarea unui tip de piese care, într-un număr restrâns de pagini, să aibă și personaje, și acțiune, și să respecte toate momentele subiectului. Acelea care se învață ori se învățau în clasele primare. Expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant, finalul.
Nu știu dacă vreodată vreun alt Teatru din România a pus în scenă piese anume spre a putea lua parte la Festivalul de la Oradea, sunt însă cum nu se poate mai sigur că Teatrul din Oradea a avut grijă ca, de fiecare dată, să se înfățișeze nu doar în calitate de gazdă a Festivalului, ci și de promotor al genului. Adică, cum-necum, în zilele Festivalului, Teatrul din Oradea prezenta o premieră în specificul genului. Plus o premieră de …teatru lung. Uneori chiar două spectacole de teatru scurt în limba română și unul în limba maghiară, așa cum a fost cazul ediției de pomină din decembrie 1984. Atunci când spectatorii au urmărit cu sufletul la gură spectacolele cu Apa, extraordinară înfăptuire artistică în regia lui Victor Ioan Frunză care a prilejuit debutul în profesie al scenografei Adriana Grand, și Porțile, numele sub care regizorul Alexandru Darie și scenografa Maria Miu au încercat să păcălească vigilența tovarășilor și să reprezinte Săptămâna luminată, bijuteria dramaturgică a lui Mihail Săulescu.
De fiecare dată, până la ediția din anul 2018 ce se desfășoară în aceste zile. Motivele în virtutea cărora azi e altfel? Cele despre care vorbea Mihail Sebastian, atunci când enumera viciile interimatului la conducerea unui Teatru, printre care abandonarea proiectelor era la loc de frunte, dar și explicațiile aiuritoare date de persoana interimară de la conducerea instituției. Explicații în conformitate cu care actorii orădeni ar fi fost din cale afară de obosiți, ca urmare a eforturilor depuse în stagiunea anterioară și că, la urma urmei, pe ei are lumea timp să îi vadă tot anul. La fel de ciudat mi se pare faptul că, prin nu știu ce prestidigitație care nu are nimic în comun cu teatrul, ci cu lăsați prietenii să vină la mine în virtutea unor schimburi viitoare reciproc avantajoase, s-a decis ca selecția oficială (atenție, selecția oficială!) să admită spectacole care să dureze chiar și două ore. Și 90 de minute era mult din cale afară, însă 120 de minute nu pot fi justificate nici măcar cu filosofia timpului-durată a lui Bergson. Ni s-a explicat doct, savant și cu automulțumire că ar fi fost vorba despre o decizie înțeleaptă, fiindcă așa a sporit numărul celor care s-au înscris. Ca și cum cantitatea ar garanta valoarea.
Un lucru e sigur. Festivalul de la Oradea s-a întins, precum zicea odinioară Caragiale, ca cașcavalul prăjit. Vom vedea în zilele ce urmează și cu ce efecte.
Print