„Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar, mai ales, deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot linişti, reculege niţel.
Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi, balia, ciubărul, tineta şi un <rezervor> cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă, proaspăt adusă în <rezervorul> purtat de el şi de un alt deţinut. (…) La repezeală, părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid”.
Se întâmpla pe 15 martie 1960, în închisoarea de la Jilava. În celula nr 18. Nicolae Steinhardt, cel care avea să devină monahul Delarohia, trăia minunea întâlnirii cu Dumnezeu… Scena în sine, aşa cum o descrie Steinhardt în „Jurnalul fericirii” este aproape teatrală, dacă nu ar fi atât de înfiorător de reală. Ceva o face să semene cu multele poveşti, de care e plină istoria creştinismului şi a teatrului deopotrivă, în care convertirile minunate se întâmplă la vedere „în scenă”, iar actorii nu-şi mai pot părăsi rolul. Numai că în închisoarea de la Jilava, Nicolae Steinhardt, unul dintre cei mai mari intelectuali ai secolului trecut şi unul dintre marii iubitori ai teatrului, nu era doar un actor… Era actor în propriul rol, iar scena descrisă aproape naturalist, este scena reală în care el a jucat de-adevăratelea rolul vieţii lui: creştinarea. Ca şi cum, dintr-o mie de personaje şi de scene ar fi ales-o pe cea mai „frumoasă”, ghicind, ca-n poveşti, că-n spatele urâtului mizer se ascunde toată strălucirea lumii…
Nu mi-am propus o evocare a personalităţii sau a operei lui Steinhardt, ci doar o invitaţie la reamintire, pentru că martie este luna în care el a descoperit taina botezului „din apă viermănoasă şi din duh” – cât adevăr într-o scenă descrisă atât de teatral! – şi tot martie e luna în care, în penultima zi, avea să moară în spitalul din Baia Mare, în 1989, înainte să apuce să trăiască moartea comunismului. O invitaţie la amintiri despre unul dintre cei mai mari iubitori ai teatrului care au trăit în România.
Unul dintre cei mai importanţi traducători ai textelor fundamentale ale teatrului, multe dintre ele adunate în două volume numite „Dialogul neîntrerupt al teatrului în secolul XX”, cronicar de teatru, cercetător şi mare admirator al dramaturgiei contemporane lui şi nu numai, creator de portrete de mari regizori… mare iubitor al lui Molière, pe care-l aşeza chiar mai presus de Shakespeare, şi el însuşi un spirit cu străluciri şi profunzimi aproape teatrale. Care răzbat de multe ori chiar în „Jurnalul fericirii”. În care nenumărate sunt referirile la teatru, la mari spectacole, la poveşti despre convertiri minunate petrecute în scenă, la piese de teatru…
Şi dintre toate am să aleg, tot sper reamintire, cea mai frumoasă dintre lecţiile despre credinţă sau despre „a crede”, pe care le-a ţinut Steinhardt. „Poate că cele mai teribile cuvinte rostite de Mântuitorul sunt la Luca 22, 67: <Dacă vă voi spune, nu veţi crede>. Aceasta-i condiţia umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalţi. Experienţele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri – la ce bun? Nu suntem crezuţi. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicaţia, obţine legătura.”
Şi ce exerciţiu al încrederii mai frumos de exersat ar putea exista decât într-o sală de teatru?! Căci a fi într-o sală de teatru şi a te lăsa în voia poveştii e – nu-i aşa?, – o formă de „a crede”…
Print