Teatrul și demonii Europei

Imagine din spectacolul „Sinuciderea fecioarelor”

„În fața violenței, a tendințelor autoritariste, a fanatismului și a terorismului, cultura e singurul drum care poate fi urmat. Nu vorbesc despre speranțe sau promisiuni, ci despre ceva cert: cultura e singura cale posibilă.” Așa se încheie cuvântul lui Jack Lang, președinte al „Premio Europa per il Teatro”, eveniment a cărui a 16-a ediție s-a desfășurat la Roma, la sfârșitul anului trecut, între 12 și 17 decembrie. Iar ediția din acest an a fost întru totul dedicată acestor idei. În sensul că teatrul – teatrul promovat la acest nivel – este cel care își propune și chiar se transformă în instrument al acestor idei. Superbe, desigur.

Marii premiați – Isabelle Huppert și Jeremy Irons, doi actori care, la Roma, în această iarnă, au oferit în ultima seară un moment superb din „Ashes to Ashes”, unul din acele momente pe care ți le vei aminti toată viața și care, în acel context, dar nu numai, au arătat că „teatrul e în altă parte…” Un moment unic, departe de „realitățile teatrale” în mijlocul cărora a fost așezat. Un moment de teatru pur, o dovadă discretă și prețioasă a faptului că mesajul de toleranță, mesajul împotriva fanatismului și a violenței poate fi dat și așa. Simplu, direct, seducător, de doi actori care citesc o scenă teribilă din Harold Pinter.

De partea cealaltă, Premiile Europa pentru Teatru au însemnat întâlnirea cu o altă realitate artistică. O realitate artistică ce-și face loc tot mai puternic, tot mai incisiv, tot mai agresiv, propunând alte forme de catharsis și, în mod straniu, deși originalitatea este trăsătura clamată, efectul este de multe ori cel opus, și anume un tip de uniformizare subtilă. E-adevărat, azi Europa se apără. Se apără în fața unor demoni reali și a multora închipuiți și a și mai multora inventați. Iar teatrul, cu noile lui realități, o ajută din plin să facă asta. Și în acest fel se nasc multe, foarte multe spectacole, performance-uri etc., care se transformă în simple obiecte de propagandă, la adăpostul originalității absolute, de multe ori în disprețul spectatorului.

Imagine din spectacolul „Roma armee”; @Ute-Langkafel

Pentru asta este atât de important Premiul Europa pentru Teatru, pentru că aduce laolaltă, premiind și arătând tendințe clare ale acestui moment – chiar dacă, de multe ori în alegerea câștigătorilor par să conteze (ca și la Premiile Oscar sau Nobel) criterii politice -, pentru că oferă prilej de dezbateri.

Cei șase premianți ai acestei ediții, pentru „Realități Teatrale” – Susanne Kennedy, Jernej Lorenci, Yael Ronen, Alessandro Sciarroni, Kirill Serebrennikov și Theatre NO99 – sunt exemplificări perfecte în acest sens. Lăsându-i la o parte pe Kirill Serebrennikov, care, din motive obiective – arest la domiciliu – n-a putut fi prezent cu nicio producție la Roma, și pe Jernej Lorenci, al cărui „Ubu Rege” nu s-a mai jucat pentru că actorul principal a murit pe 10 decembrie, cu două zile înainte de deschiderea acestei ediții a Premiilor Europa, toți ceilalți patru au putut fi (re)descoperiți prin producții mai mult sau mai puțin emblematice, prezentate în capitala Italiei. În cazul lui Serebrennikov, e evident că situația din Rusia și tot scandalul cu arestul, în legătură cu care se vehiculează încă diverse variante, în acest context i-a fost de folos, Premio Europa per il Teatro, dorind, prin această distincție să lovească mai departe, în regimul de la Kremlin.

Susanne Kennedy, din Berlin, a fost prezentă la Roma cu „Sinuciderea fecioarelor”, o producție care se înscrie în seria propriilor producții, cu caracter de instalații, în care-și propune să exploreze tehnici speciale de voice-over. Prea puțini din cei care au fost în sala de la Teatro Palladium, după mai bine de o oră de întârziere din cauza unor defecțiuni tehnice, au gustat cu adevărat stilul lui Kennedy. O stranietate maladivă, o vacantare intenționată a spațiului scenic de prezența actorului, un fel de future theatre angoasant, în care se amestecă deopotrivă Cartea Tibetană a Morților, o poveste de familie dintr-o Americă de Nord prea tradiționalistă și proiecții, multe proiecții, cu chipuri robotice și, de fapt, cu orice. Stranietatea și, da… originalitatea, în acest caz se pare că au primat… Au lipsit, în schimb, multe altele.

Yael Ronen, născută la Ierusalim, dar activând în Germania, a fost prezentă la Roma cu un spectacol pe gustul actualei Europe teatrale, un spectacol care a deschis stagiunea 2017-2018, la Teatrul Gorki din Berlin: „Roma Armee”. De ce spun un spectacol pe gustul actualei Europe teatrale? Pentru că reprezintă cel mai bine toate acele idealuri pentru care militează teatrul secolului 21. Rasism, homosexualitate, feminism, xenofobie, refugiați, diversitate, discriminare – iată temele principale. De aici nu e decât o problemă de imaginație să-ți recompui spectacolul, cu toate elementele lui interesante și cu tot gradul lui de previzibilitate și cu toată marea lui de culori țipătoare. Cu aceste ingrediente era normal să cucerească Europa…

Alessandro Sciarroni a propus o producție numită „untitled_”, performativă și coregrafică, o reflecție prelungită asupra artei de a jongla… căreia, desigur, date fiind premisele, nu i-a lipsit deloc originalitatea.

Imagine din spectacolul „NO43 Filth”; @Tiit-Ojasoo

Iar Theatre NO99, născut în 2005 la Tallinn, în Estonia, punându-și de atunci amprenta asupra teatrului din Estonia, dar și din Europa, dacă e să ne luăm fie și numai după acest premiu, a venit la Roma cu „NO43 Filth”. Producția lor a fost poate cea mai interesantă dintre cele prezentate în capitala Italiei, deși a avut un ritm care s-a pierdut de multe ori, deși metafora noroiului, în care se bălăcesc cu toții la început, după 20 de minute a început să se tocească, deși povestea cu desacralizarea lui Iisus nu mai e de mult originală. Povestea lor, însă, cea a unui viitor semi-apocaliptic, are sclipiri de poezie stranii.

Cam așa arată, după această ediție, teatrul, privit prin prisma Premio Europa. Nesigur, căutându-și identitatea sau identitățile, încercând să se integreze, cu disperare, într-o realitate comună. Dacă e bine sau rău, asta rămâne de discutat. România încă stă la rând, deși are mai mulți candidați pe lista pentru premii de ani buni. Algoritmul după care ele se acordă rămâne parțial misterios.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.