Tineretul. Tinerii. Tinerii furioși. Tinerii nebuni. Tinerii frumoși. Mereu pe buzele celor care vor să convingă de bune intenții, mereu pe primul plan al priorităților, dar prea rar lăsați să vorbească în nume propriu și să facă ce se spune doar că sunt încurajați să facă. E cool să fii tânăr. Ți se spune cum ai toate drumurile larg deschise, cum viitorul te așteaptă, cum lumea de mâine e toată numai a ta. Doar că acel mâine se tot transformă într-un astăzi în care trebuie să strângi încă puțin din dinți și să mai demonstrezi că meriți și să mai ai puțină răbdare, până când o să ai loc să mergi pe drumurile alea multe și deschise și frumoase și luminoase. Nici nu îți dai prea bine seama când ai încetat să mai fii tânăr și te-ai transformat în tipul ăsta obosit și plictisit, undeva între vârste, cu o viață pusă pe pilot automat, multe poze de vacanță cu zâmbete forțate și cearcăne și un pic de chelie. Cine e, man, nenea ăsta?
Teatrul făcut de tineri este cu atât mai mult o carte de vizită pentru această generație ce pare mereu de sacrificiu, mereu pusă pe fapte mari. Spectacolul „Crud” realizat de Ștefan Lupu și Daniel Frilensăr Chirilă în cadrul proiectului After Hop, dezvoltat de platforma cuturală Frilensăr, în parteneriat cu UNITER și Green Hours Itinerant este un spectacol în care treisprezece actori, finaliști ai ultimelor două ediții ale Galei Hop, trec în revistă câteva momente de revoltă ale tinerilor din România într-un interval de 100 de ani. De la dreptul la vot pentru femei, până la un protest radical și disperat, trecând prin cenzura comunistă, prin propaganda acelei perioade și prin inevitabila revoluție și apoi mineriade. Patru momente în care tema acestei furii când mocnite, când răbufnite, este întoarsă pe mai multe fețe artistice.
Ingredientul principal din „Crud” este umorul. Chiar și acolo unde lungimile textului depășesc limitele necesarului și scenariul devine ușor repetitiv și ritmul spectacolului tinde spre plictis, umorul replicilor și al coregrafiei semnate de Ștefan Lupu rupe orice monotonie. E cumva specific acest râs amar pentru generația tânără actuală. Când nu suntem luați în seamă, ne luăm singuri peste picior, facem o glumă și măcar așa ne punem inteligența la treabă. Trollăm, pentru că frustrările și tristețile și ciuda sunt mai ușor de încasat cu masca de clown pe față și se pierd mai repede printre multe emoticoane. Dar situațiile alese de Daniel Frilensăr Chirilă pentru scenariul său au consistență și o documentare serioasă în spate. Acum putem să râdem liniștiți, de la adăpostul distanței istorice de femeile care între învârtitul în oală și spălatul copiilor își cereau dreptul de a nu mai fi obiect în posesia soților sau a taților sau a fraților. Feminismul sălbatic de azi, când masculinizarea e o condiție necesară oricărei femei care se vrea independentă in your face motherfucker își are niște strămoașe mult mai cu capul pe umeri și mai aplicate. Cenzura economică din teatrele de azi, când bugetul este un bau-bau pentru regizor, scenograf, manager și șef contabil, este un dulce copil pe lângă tovarășii care nu voiau să înțeleagă nici în ruptul capului că Shakespeare nu a scris despre Ceaușescu. Propaganda și nivelul de îndoctrinare și spălarea pe creier de atunci ar putea fi egalată în impact și efect doar de political correctness-ul nostru scăpat de sub control. Iar bătaia din stradă primită de studenții anilor ’90 pare cumva reinterpretată și servită sub alte haine în această vară.
Istoria se repetă și pare că noi învățăm prea puțin din ea. Tocmai din acest motiv spectacolul „Crud” își are sensul și oportunitatea de a fi văzut acum, când ceea ce pe scenă e prezentat ca fapt istoric, cu umor și ambalat ca produs artistic e ușor recognoscibil în realitatea imediată. Un mare plus al acestui spectacol e felul lejer în care spune ce are de spus. Nu bagă degete în ochi și nu vrea să facă pe nimeni să se simtă vinovat. Are decența de a se lua în serios și de a spune povești inspirate din situații adevărate, filtrate, însă, prin sita artistică. E un spectacol cinstit care nu se bate cu pumnul în piept a fi un manifest al unei generații sau o floare la reverul tinerimii. Teatrul e mai important decât demonstrația în sine, iar acest lucru nu poate decât să priască oricărui spectacol. Cu o singură excepție – scena de repetiție a spectacolului „Furtuna” ce urmează a fi interzis de cenzură – aspectul general al spectacolului este foarte profesionist, cu detalii bine scoase în evidență, cu seriozitate și conștiinciozitate. Acel singur moment pare lucrat insuficient, cumva lipit, și scade consistent emoția și impactul momentului în care este forfecat de comisia de politruci, tocmai pentru că produsul în sine nu pare atât de performant, încât să îmi pară rău pentru el. Cu atât mai mult cu cât se sugerează că ar fi vorba despre montarea lui David Esrig care nu avea nicio legătură cu felul în care „Furtuna” a fost creionată în spectacol.
„Crud” este un spectacol în care energia generației tinere din teatru, așa cum ne tot place să spunem, se simte cu prisosință. Are ceva de spus și o face cu mijloace pe care le stăpânește destul de rafinat. Din trupa de actori nu se desprind prea multe individualități care să iasă din rând. Doar pe Eliza Teofănescu și Cosmina Olariu le reții pentru carismă și personalitate și pe Alexandru Cătănoiu și Paul Radu datorită întinderii rolurilor. Cu multe momente de efect și cu o vizibilă muncă de echipă, cu umor purtat ca armă și scut și un final-metaforă care te pune pe gânduri și te emoționează, „Crud” este un spectacol care vorbește de la sine despre felul în care arată teatrul tânăr astăzi; cu bune și rele.
Print