Discuţiile despre publicul de teatru din România stârnesc de cele mai multe ori controverse şi e normal să fie aşa. Dar nu despre calitatea sau cantitatea spectatorilor în sălile de teatru vreau să vorbesc, ci despre un fenomen pe jumătate firesc, pe jumătate de neînţeles în contextul social şi cultural actual: spectacolele de teatru pentru mase, spectacolele de teatru jucate în săli uriaşe precum Sala Palatului sau Palatul Naţional al Copiilor. E vorba despre acele spectacole-hibrid, ale căror afişe împânzesc şi Bucureştiul, şi oraşele importante din ţară, afişe mari, care sar în ochi, fie că eşti în staţiile de metrou, fie că eşti în cele de tramvai, bine plasate printre alte afişe publicitare, unele pe care scrie „Cumpărăm păr, luni între orele x şi y”, altele cu reclamă la… tot ce vrei şi ce nu vrei.
Că trăim într-o epocă în care publicitatea agresivă vinde tot e un adevăr ştiut şi, deşi arhicunoscut, cu toţii îi cădem în capcană. Cumpărăm orice, oricând, dacă e „oferta” bună şi dacă ne invadează cât mai mult spaţiul intim, în aşa fel încât să nu putem respira, să nu ni se lase cu adevărat posibilitatea de a alege. Mai curios este că fenomenul funcţionează şi în lumea teatrului. Şi totuşi, de ce-ar face excepţie?!
Un bilet la spectacolele cel mai bine cotate şi mai valoroase ale teatrelor din Bucureşti, costă, în medie, 30 de lei. Vorbesc despre creaţii autentice, ale unor regizori cunoscuţi, în care joacă actori importanţi, vorbesc şi despre spectacole invitate din străinătate, cum a fost cazul celor din Festivalul Shakespeare sau a celor din Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ca să dau doar exemple recente.
În schimb, un bilet la o montare de genul celei de care spuneam costă de obicei între 50 şi 100 de lei. Nimic anormal, e firesc ca actul artistic şi artistul să se respecte şi să fie respectat. Desigur! Problema începe atunci când vorbim despre calitatea acestor producţii, de cele mai multe ori îndoielnice, ceea ce poate fi discutat cu criterii estetice, nu doar subiective. Dar, mai mult decât atât, vorbim şi despre alte lucruri şi condiţii… adiacente. Mai exact, sus-numitele Sala Palatului şi sala de la Palatul Naţional al Copiilor, ca să rămânem doar la aceste exemple, sunt spaţii improprii pentru teatru. Au fost create în alte scopuri, în comunism, iar mijloacele tehnice precare, pe de o parte, şi numărul mult prea mare de locuri, pe de altă parte, sunt cei mai mari duşmani ai teatrului, ai relaţiei actor-spectator etc. etc. etc. Motiv pentru care, cine a fost vreodată la un astfel de spectacol va şti că actorii poartă lavaliere şi se aud ca la plenară. Sigur că se duc pe pustii energia, fluidul, magia şi orice altceva ar trebui să însemne arta teatrului. Va şti că din rândul x de la Sala Palatului, slabe speranţe să zăreşti ceva pe scenă, altceva decât nişte siluete care se mişcă şi se aud vorbind în microfoane. Detalii de gest, de mimică, priviri, relaţii subtile care ar trebui să se nască între personaje, toate astea sunt, vorba ceea, „basne”… N-am să dau exemplu de astfel de montări, pentru că le ştim cu toţii, numele lor sunt pretutindeni. Mi-aduc aminte doar de transplantarea unui spectacol extraordinar, poate singurul spectacol de teatru bulevardier de bună calitate care s-a jucat în Bucureştiul postdecembrist, celebrul „Puricele”, de la Teatrul Nottara, în regia lui Horaţiu Mălăele, care, după ani întregi în care a umplut sala mare de pe Bulevardul Magheru, a fost mutat pentru câteva reprezentaţii la Sala Palatului. Atunci şi acolo spectacolul a murit…
Totuşi, rămâne întrebarea de ce spectatorii preferă să cumpere în masă bilete la astfel de producţii, bilete scumpe, aşa cum spuneam, şi de multe ori ocolesc sălile de teatru adevărate. Un posibil şi la îndemână răspuns ar fi cel legat de publicitatea agresivă. Un altul e că ne plac fenomenele de masă, industria care promovează produsele şi spaţiile gen supermarket, un fel de… teamă de intimitate. Şi apoi, nu în ultimul rând, un gust îndoielnic, cultivat de toate palierele societăţii, care n-ar avea cum să nu atingă şi teatrul. Iar, mai mult decât toate, ar putea funcţiona un mecanism mai subtil. Ceva de genul „E mai scump, deci mai bun! Dau un ban, dar stau în faţă, vorba ceea”. Cu alte cuvinte, o mare parte a publicului cumpără bilete la astfel de producţii, tocmai pentru că sunt mai scumpe şi pentru că e criză, fiindcă banii ar putea reprezenta o garanţie a calităţii…
Problema e atunci când astfel de producţii, care seamănă cel mai bine cu ciorba de cantină – e multă şi satură pe toată lumea –, pervertesc gustul şi aşa pervertit al publicului, mai ales al celor care vin poate pentru prima dată la „teatru” şi pleacă acasă crezând că au fost la teatru…
Print
Asta in conditiile in care atunci cand am vazut eu Ingeri in America in sala erau 80 des spectatori iar Familia Tot se joaca intr-o camera cu capacitatea de 60 de locuri. Lasand la o parte aceste exemple concrete, pot spune ca eu ma simt din ce in ce mai atras de teatrul Act, in care poti simti rasuflarea actorilor, este ceva greu de descris in cuvinte. Extraordinar m-am simtit si in mica sala(120 locuri si ironic e sala mare a teatrului, cea mica avand 60 de locuri ) a teatrului Masca (am vazut putine piese acolo dar recomand Matraguna si Comedia erorilor), extraordinar m-am simtit si pe scena Odeonului la Iadul este amintirea fara puterea de a mai putea schimba ceva . Imi pare rau ce se desfinteaza sala amfiteatru a Nationalului pentru ca cele mai bune productii ale acestui teatru se joaca in aceasta sala si in sala Studio, nu pe scena mare in fata a 1100 de oameni
Perfect de acord cu dumneavoastra!
Oare? Îmi aduc aminte de “Piesă neterminată pentru pianină mecanică”. În tot filmul nu există un singur prim plan – de gros plan nici nu poate fi vorba!!! Nu doar că cel mai apropiat plan este – rar – planul mediu, Mihalkov merge chiar mai departe! Moşiereasa, în grădină, îi reproşează lui Platonov că nu a mai trecut pe la ea. Ea e în picioare, iar el stă pe un hamac. Iar Mihalkov pune aparatul de filmat în plan general, şi-l filmează pe Platonov DIN SPATE… DIN SPATE!!! Se apropie doar la plan întreg de spatele lui Platonov şi secvenţa se termină fără să-i fi arătat măcar o miime de secundă faţa! Şi ştiţi toţi, cei care aţi văzut capodopera lui Mihalkov, că nici nu ai nevoie! Şi nu pierzi nici o nunaţă, detaliile de gest, de mimică, priviri, relaţii subtile care ar trebui să se nască între personaje, toate astea, paradoxal, există şi au o forţă uluitoare!… Ah, da, e film… Mda. Păi chestia nu e că e film. Şi nici că omul vede doar nişte siluete din rîndul x. Problema e că un spectacol se gîndeşte în funcţie de un spaţiu. A se vedea montările lui Purcărete. Acolo unde actorul nu contează, el e doar un neînsemnat angrenaj într-un mecanism uriaş. Într-un spaţiu uriaş. Şi cei care au văzut marile spectacole ale lui Victor Ioan Frunză pot să confirme că nu mărimea sălii contează ci felul în care a fost gîndit un spectacol în funcţie de spaţiul în care se joacă. Ciulei a modificat scenografia spectacolului său Elisabeta I cînd a trebuit să plece cu el în turneu…
Pe cale de consecinţă consider că vlad emanuel se înşeală. E drept că unii preferă bisericile noastre micuţe, gen Sfîntul Nicolae Domnesc din Iaşi, da’ sînt şi unii care preferă Domul din Milano sau alţii Hagia Sofia. A trage însă din preferinţe “gastronomice” (îmi place, nu-mi place) concluzii valorice (producţiile bune se joacă acolo, cele proaste dincolo pentru că mie îmi plac sălile mici, nu cele mari) îmi pare o abrodare greşită din start. Ori face judecăţi gastronomice: mie îmi place borşul acrit cu zeamă de varză, nu cu zeamă de lămîie, ori judecăţi valorice – e bun pentru că…, e prost pentru că… A transforma judecăţile gastronomice în judecăţi valorice – e bun pentru că-mi place mie! mi se pare complet greşit.
În ceea ce priveşte afirmaţia cum că toţi cădem în capcana publicităţii agresive iar îmi vine în minte Pascal: “orice greşeală începe cu o generalizare”…
Să nu fiu înţeles greşit: nu sînt un apărător al acestor spectacole, doar atrag atenţia că nu spaţiul în sine este de vină şi nici nu consider că există vreun spaţiu care să fie impropriu pentru un spectacol teatral. Dacă ne referim doar la mărime atunci ar însemna să spunem că sînt improprii pentru spectacolul teatral majoritatea amfiteatrelor antice pentru că sînt prea mari şi distanţa e prea mare şi nu poţi sesiza detalii de gest, de mimică ş.a.m.d!… Problema nu e a spaţiilor, este a adecvării spectacolului la spaţiul în care se joacă. Sala Palatului şi Palatul Copiilor, în ciuda faptului că sînt create în Comunism în alte scopuri pot fi spaţii excelente pentru actul teatral dacă actul teatral este gîndit special pentru spaţiile respective şi condiţiile respective!
🙂
nu cred ca este vorba de spatiu ,sau de bugetul alocat promovorarii ,problema este mult mai grava si tine de sistem Publicul ,vede si apreciaza un spectacol,prin prisma culturii pe care o are Cum sa vorbim despre cultura, intr-o tara in care gestul de a cumpara o carte reprezinta un lux iar sa o si citesti este o mare aroganta?