Veche artă, arta teatrului. De mii de ani tot spune poveşti pentru milioane de oameni care aleg să creadă în ele. Grecii din amfiteatre ştiau miturile, nu aveau nicio surpriză că Oedip îşi va scoate ochii şi, totuşi, veneau cu miile să celebreze arta teatrului. Nici în Globe-ul lui Shakespeare, indiferent câte halbe ar fi avut la bord, nu cred că era cineva care nu vedea că Ofelia şi Gertrude sunt jucate de băieţi; şi nu deranja pe nimeni. Convenţia teatrului este, poate, cea mai fascinantă minciună posibilă. Asumată, acceptată, dorită, încurajată şi aplaudată. Nevoia de a vedea în timp real desfăşurarea unei trame pentru care imaginaţia sau auzul nu îţi sunt suficiente. Teatrul a fost mereu în pas cu vremea lui. Pentru simplul motiv că este cea mai socială dintre arte. Poveştile gândite chiar şi acum mii de ani sunt urcate pe scenă la timpul prezent pentru contemporani. Şi atunci şi convenţia trebuie să ţină pasul cu ritmul schimbărilor din lumea din afara sălii de teatru.
Integrarea noilor tehnologii în teatru pare a se afla acum într-un punct de cotitură pentru felul în care vom percepe şi vom face teatru într-un viitor nu foarte îndepărtat. Avansul tehnologic ne-a luat puţin pe nepregătite şi abia experimentăm posibilităţile uluitor de ofertante pe care tehnologia ni le pune pe tavă. Există, totuşi, o mică şi sâcâitoare întrebare: chiar vrem să ne lăsăm scenele invadate de senzori şi ecrane, şi holograme, şi aplicaţii, şi maşinării care să ne devină parteneri? Cum relaţionează o artă care până la urmă are la bază sinceritatea şi claritatea poveştii cu gadgeturi spectaculoase, dar binare până la urmă. Cum pot suitele de 0 şi 1 din algoritmi să producă emoţie? Aici e marele pas pe care încă ne întrebăm dacă e bine să îl facem sau nu; cu emoţia cum rămâne?
Săptămâna trecută, la Oslo, găzduită de Der Norske Teatret, a avut loc o întâlnire a ETC (European Theatre Conference), European Theatre Lab – Drama goes digital: European theatre showcase – patru zile în care tehnologia urcată pe scenă a fost prezentată şi analizată, dezbătută şi aplaudată. Şi dintr-odată perspectiva unui spectacol în care lumina şi sunetul sunt controlate de mişcările actorilor pe scenă nu mai apare deloc o gogoriţă bombastică. Şi nici un spectacol în care eşti ghidat printr-un oraş străin de o aplicaţie de pe telefonul tău deştept nu mai sună a manevră marketingo-turistică. Noile tehnologii pe scenă nu fac parte din viitor. Sunt deja prezent. Şi nu sunt deloc aşa de speriat.
Cele patru spectacole/performances prezentate în cadrul European Theatre Lab au îmblânzit pentru orice sceptic conceptul de tehnologie în teatru. În „Stage your city”, performance-ul coprodus de către Théâtre de la Manufacture Nancy (Franţa), Badisches Staatstheater Karlsruhe (Germania) şi Kote Marjanishvilli State Theatre Tbilisi (Georgia) a existat şi realitate augmentată, şi realitate virtuală, şi story telling clasic, şi poveste, şi un concept care să le înglobeze inteligent pe toate. După ce descărcai aplicaţia Zigmagora pe smartphone plecai într-un grup condus de un ghid pe străzile capitalei norvegiene şi urmăreai o hartă în timp ce ascultai povestea personajului pe care urma să îl cunoşti. Apoi, un actor în carne şi oase te întâmpina într-un seif al unei bănci, sau într-o hrubă în subsolul unei biserici, sau într-un birou al Muzeului Nobel, sau într-un magazin-concept transformat în restaurant. Toate personajele veneau dintr-un viitor distopic în care societatea numită Zigmagora controla minţile şi vieţile unor cetăţeni-robi, lipsiţi de liber arbitru şi era excepţia de la regulă; indivizi liberi, care încercau să ne avertizeze de pericolul ce va veni. Ideea a funcţionat şi abundenţa de tehnologie a reuşit să nu sufoce experienţa spectaculară. Străzile din Oslo, locaţiile scenelor, poveştile în sine, contextul acestui viitor foarte plauzibil toate componentele ne-tehnologice au contrabalansat efectul wow al personajelor virtuale şi al aplicaţiei inteligente. Povestea s-a făcut auzită tare şi clar, iar tehnologia a fost un extra-topping care a ambalat frumos conceptul.
„The kings fair”, coproducţia Der Norske Teatret din Oslo şi a Teatrului Naţional din Zagreb a fost cel mai „clasic” spectacol dintre cele prezentate. Pornind de la piesa lui Miroslaw Krleža, regizorul croat Ivica Buljan a creat o lume în care haosul răbufneşte la interval regulate pentru ca apoi să lase loc prieteniei şi spiritului de umanitate. Un text expresionist a cărui cheie a fost respectată, în care trupa norvegiană face performanţă datorită unei libertăţi de exprimare absolute; un spirit balcanic asimilat şi asumat de către actorii norvegieni, care se bucură cu voluptate, ard fiecare sentiment şi reuşesc să aducă emoţie într-un vacarm generalizat. Senzorii de mişcare răspunzători de controlul sunetelor aproape că nu s-au băgat de seamă, încât muzica live interpretată de actori era un al zecelea personaj pe scenă.
„Idiomatic”, spectacolul realizat în coproducţie de către Théâtre de Liège şi Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova în colaborare cu INCESA, Institutul de Cecetare al Ştiinţelor Aplicate al Universităţii din Craiova, the Multitel Innovation Center (Belgia) şi Compania Transquinquennal din Bruxelles, cu participarea CINETIC (UNATC, Bucureşti) a fost cel mai bun exemplu de convieţuire paşnică a teatrului cu tehnologia. Cinci actori de naţionalităţi diferite vorbesc fiecare pe limba lui şi o maşină cu fire colorate traduce în limba ţării unde se joacă spectacolul ce spune fiecare. Pare aproape ne-artistic de simplu. Dar umorul şi cheia firească în care e tratată problema imposibilităţii de comunicare sunt motivele pentru care structura relativ labilă funcţionează şi își atinge scopul. Râzi şi te simţi bine ca spectator al acestei încercări de a comunica fără să înţelegi ce spune celălalt.
Cel de-al patru-lea spectacol, „Highway hypnosis”, produs de Transiteatret-Bergen în colaborare cu Artistic research program (KhiO) şi Dramatikkens Hus, este creat de către regizorul norvegian Tore Vagn Lid şi porneşte de la un fapt de viaţă – aflat într-o cameră de hotel, regizorul spectacolului aude din camera de alături pe cineva studiind la pian „Turandot” de Puccini. A folosit acest episod drept cadru şi a pus prin intermediul ecranelor, în două camere alăturate, un pianist care repeta prin Skype cu soprana sa arii din operă şi un doctor psihiatru care aplică testul Rochsach unei paciente aflate într-o cadă de baie. Singura prezenţă fizică este cea a pianistului. Filmările live şi interacţiunea dintre peronajele aflate în afara spaţiului de joc şi imaginile completate de sunete repetitive şi lumini intermitente au scopul de a reda o stare apropiată de cea a hipnozei pe autostradă. Destul de riscant, încât pot exista spectatori care să nu reacţioneze tocmai fericit la aceşti stimului. Şi nu întru totul necesar.
Concluzia celor patru zile este destul de clară: nu ne putem preface în continuare că simpla prezenţă şi textul sunt suficiente pentru a vorbi pe limba contemporană. Poveştile trebuie să înveţe să fie spuse şi cu senzori şi cu realitate virtuală şi augmentată şi cu emoţie. Aceste noi mijloace pot fi asimilate teatrului la fel de bine cum pot fi folosite doar ca artificii de efect. Dar pentru a construi ceva consistent e nevoie de multă concesie şi conciliere de ambele părţi. De ascultare şi de echipe care să fie de acord că povestea este mai importantă decât sensibilităţile artistice şi demonstraţiile tehnice. Acest tehno-teatru al viitorului poate fi o a opta artă care tocmai se naşte sub ochii noştri. Şi ar fi păcat să nu o moşim cu grijă şi să n-o creştem frumos.
Print