În noiembrie 1998, Theo Herghelegiu înființa compania independentă „Teatrul Inexistent”. Peste trei ani, primea Premiul Criticii în cadrul Galei UNITER, pentru teatru alternativ și pentru crearea unuei trupe independente. De douăzeci de ani, regizează spectacole, unori și joacă în ele, scrie scenarii și o face cu o convingere și o pasiune pe care vrem să le descoperim la cât mai mulți creatori. Numele ei, sinonim cu tânăra mișcare care este teatrul independent din România, rămâne legat de deschiderea reală a artei spectacolului și de mersul ei dincolo de convenții.
Când ai început să faci teatru independent, ce așteptai de la noul drum?
Probabil totul. Tot ce, la vremea respectivă, echivala cu împlinirea profesională, personală și socială. Așteptam să descopăr cum e când o iei pe autostrada care duce la destinația visată. Și, bineînțeles, tu conduci un BMW cu 250 km la oră…
Exista o nevoie personală, profund subiectivă, a ta și o nevoie generală, să-i spunem obiectivă, a unei societăți și a breslei teatrale? Care era orizontul de așteptare?
Exista o nevoie de exprimare și o nevoie de descoperire; de creștere spirituală. A mea, a noastră, a celor care am luat în 1998 drumul ăsta. Societatea? Nu știu ce nevoi obiective avea, doarece eram prea preocupați să ne facem treaba bine; o treabă care – speram noi – avea să satisfacă nevoile unei societăți pe care ne-o doream deschisă către oferta noastră. Complicat, nu!? J Breasla?!… Care breaslă!?… Pe atunci încă nu conștientizasem abisurile acestui concept: breaslă.
Orizontul de așteptare era… încețoșat de vremurile tulburi de la finalul anilor ’90 și începutul anilor 2000. Vremuri tulburi, pe care le alimentau: ignoranța, adaptarea strâmbă și greoaie la proaspăt dobândita libertate și, nu în ultimul rând, o rivalitate infantilă între establishment și alternativ.
Ce ai pierdut, ce ai câștigat, ca artist, făcând teatru independent?
Am pierdut ocazia de a deveni vizibilă și bogată. Într-o societate care te judecă fie după personalitățile pe care le cultivi și cu care te afișezi în văzul celor ce fac ierarhiile, fie după zerourile din contul bancar. Am câștigat bucurie, dragoste și experiență.
Este teatrul independent de la noi, care a descoperit între timp surse de finanțare, și mijloace de afirmare și s-a diversificat, o zonă care, contrar sensului ei inițial, se supune în primul rând logicii economice?
Este imposibil și greșit să generalizăm. Azi, teatrul independent este ca un puzzle. Fiecare piesă, ori ansamblu de piese, funcționează după reguli proprii. Prin urmare – unii depind de logica economică, alții o ignoră complet, alții – parțial. Dar cred că toți vor același lucru: să spună povești care să le umple sălile.
Teatrul „de stat” este sinonim și cu un număr mare de prejudecăți și inerții. Teatrul independent rămâne departe de acest pericol și „veșnic tânăr și ferice”?
Nu cred. Nu cred, deoarece teatrul reflectă lumea. Lumea a luat-o la vale, teatrul urmează aceeași direcție, prin urmare – războiul este resimțit și aici. Sau – mai ales aici. Pentru că arta este prima care suferă atunci când omul se dezumanizează. Iar arta dramatică este hipersensibilă la fluctuațiile sociale; umane mai ales.
Când privești în urmă, judecând în perspectivă și comparativ, asociezi teatrul independent de la noi cu o evoluție sau cu o involuție?
Din nou, nu pot generaliza. Din punct de vedere strict al calității spectacoleleor, produse bune au fost și atunci, sunt și acum. La fel și produse proaste. Din punct de vedere al devotamentului autentic, al livrării personale pe viață și pe moarte pentru o cauză, pentru un statement, cred ca s-a terminat de mult cu implicarea necondiționată a artiștilor, neviciată de individualism barbar, de vedetism și de interese financiare. Totuși, există încă excepții. Slavă Domnului! Doar că… din ce în ce mai discrete. Mai timide. Și mai puține.
Și acum, n-aș ști să spun dacă asta e de bine sau e de rău. E… așa cum e. Este fix în consens cu mersul societății. Doar ASTA a făcut teatrul de când e el: a oglindit omenirea.
De fapt, nici măcar nu aș opera cu termenii involuție sau evoluție. Cred că e vorba pur și simplu de o transformare. Totul se schimbă în jur. Deci, și teatrul independent s-a modificat, s-a adaptat la noile condiții de viață și a început să semene cu mediul înconjurător. Este un reflex de supraviețuire.
Print