Când vine atât de târziu, succesul te surprinde, te bulversează, te pune pe gânduri, spune actorul Teodor Corban, vorbind despre sine însuși cu calm și modestie, a doua zi după proiecția de gală a filmului „Un etaj mai jos“, care a avut loc la București, în cadrul Festivalului Național de Teatru. Se întâmpla la câteva ore după catastrofa de la Clubul Colectiv și la mai mult de o zi după reprezentația din FNT a spectacolului „Vizita bătrânei doamne“, în regia lui Claudiu Goga, de la Naționalul ieșean, la care Teodor Corban lucrează din 1989. Succesul lui a venit însă grație rolurilor din filme precum „Aferim!“, „Un etaj mai jos“, „A fost sau n-a fost“ etc. Și totuși, Teodor Corban și-a petrecut toată viața în teatru, acolo unde, spunea regizorul Radu Muntean la aceeași proiecție de gală, nu l-a văzut niciodată jucând. Pornind de la gustul succesului, dialogul nostru a ajuns la teatru, cinema și problemele lor, la nevoile artiștilor și reticențele spectatorilor, la om și ipocriziile lui, la român și duplicitatea lui, la cum ar putea arăta viitorul și la traiul înconjurat de culoarea verde. Despre adevăr și minciună, despre Ieșiul cenușiu și neputincios de azi, despre filme necesare, despre publicul așteptat și teatrul în suferință am vorbit cu Teodor Corban într-o dimineață dureroasă, tăcută, când mulți dintre cei în viață se simțeau, după tragedia de la Colectiv, norocoși. Norocoși că trăiesc și că pot sta de vorbă cu astfel de oameni.
V-am văzut în festival în „Vizita bătrânei doamne“ și în „Un etaj mai jos“, cel mai recent film al lui Radu Muntean. Misiune îndeplinită pentru dvs. Cu ce gânduri plecați, deci, acasă?
Puțin abulic și obosit. În câteva zile, după ce-mi revin, sper să mistui ce mi s-a întâmplat. Parcă am fost supus unui asediu, unui bombardament, și mediatic, la care nu mă așteptam. Nu știu dacă am reușit să-i fac față. Ajung acasă să-mi ling rănile, să înțeleg ce e cu mine și cu momentul ăsta al vieții mele. E un moment ciudat și rar. Și nici nu pot să învăț de la înaintașii mei, pentru că nu știu exemple, cel puțin în România, ca la o vârstă coaptă bine să vină succesul. În general succesele sau recunoașterea colegilor mei, mai norocoși, au fost mult mai devreme. Acum parcă sunt poziționat prea sus și mi-e frică să nu vină o pală de vânt și să revin jos de tot…
Vă sperie această culme a popularității?
Nu culmea mă sperie, ci ridicarea bruscă. Să ajungi sus îți dorești, te pregătești cumva toată viața pentru asta, toți vrem să ajungem sus… Dar nu cu un lift atât de iute…
Și acest lift iute a fost filmul.
Da, dar e un paradox. În lumea filmului am ajuns datorită a ceea ce am făcut în teatru, cu toate că în teatru n-am avut o recunoaștere atât de inflamantă. Dar am ajuns să fac film datorită teatrului și acum teatrul mă mângâie pe cap pentru ce am făcut în film! Mi se pare nostim! Sigur, ține de destin. Eu sunt fericit în primul rând că am supraviețuit unor probleme de sănătate și că am supraviețuit în general. Am colegi care s-au dus mult prea devreme dintre noi din diferite motive. Eu am avut șansa de a trăi mai mult și datorită ei am putut să trăiesc recunoașterea.
La început, naiv spus, ni se oferă foarte multe lucruri, cum li se oferă în tradiția noastră copiilor la tăierea moțului și ei au de ales. Destinul ne dă însă lucruri mult mai interesante în plan spiritual. Dacă avem îndrăzneala, curajul și flerul de a le alege la timp, destinul va fi fericit și bun cu noi. Într-un fel, destinul ni-l facem noi, dar datele ni se oferă.
Credeți în destin?
La început, naiv spus, ni se oferă foarte multe lucruri, cum li se oferă în tradiția noastră copiilor la tăierea moțului și ei au de ales. Destinul ne dă însă lucruri mult mai interesante în plan spiritual. Dacă avem îndrăzneala, curajul și flerul de a le alege la timp, destinul va fi fericit și bun cu noi. Într-un fel, destinul ni-l facem noi, dar datele ni se oferă.
Apropo de îndrăzneală și curaj, în „Un etaj mai jos“ vedem o poveste despre lașitate și vinovăție. Și în „Vizita bătrânei doamne“ ne întâlnim cu așa ceva. Vă preocupă problemele acestea în legătură cu societatea în care trăim?
Eu îmi pun problema lașității în legătură cu mine însumi, nu mă refer niciodată la compatrioții mei în general. Eu sunt propriul meu exponent al societății și ar trebui să mă cunosc cel mai bine. Am avut momente de lașitate, probabil că mai am. Am și o scuză: mare parte din viață, până acum douăzeci și cinci de ani, am trăit în comunism. De mic copil mi s-a insuflat ideea de duplicitate, pe care n-o înțelegeam, dar care era menită să mă apere. Cam așa au fost toți românii, mai mult sau mai puțin evident, antrenați să fie duplicitari: una vorbești acasă, alta spui în public. Asta a născut monștri, a dezvoltat reacții adverse față de noi înșine. Am crescut niște microbi care ne dăunează. Așa a apărut un om nou, dar nu cum dorea Ceaușescu, ci un om care nu comunică real cu ceilalți. Nu ne mai pasă prea mult de ceilalți. După tragedia petrecută aseară la Clubul Colectiv, văd că ne pasă numai după ce lucrurile o iau razna. Despre asta e vorba, cumva în „Un etaj mai jos“ și în „Vizita bătrânei doamne“. Piesa lui Dürrenmatt are universalitate și arată lașitatea din om. Trăiești, îți atingi scopurile și când te duci să dai socoteală lui Dumnezeu devii bun! Cam târziu! Cu cât avansezi în vârstă, cu atât începi să te apropii de Dumnezeu și parcă să-ți plătești drumul spre rai… Am sesizat asta și la părinții mei. Dar până atunci ce ai făcut?
Posibile explicații despre noi, oamenii, și despre noi, românii, sunt și în „Aferim!“?
Acolo vedem o societate balcanică și influențele ei rusești, turcești etc. Am fost un ținut la răspântia imperiilor, de la care am luat și lucruri bune. Am luat lucruri bune de la Imperiul Otoman, ceea ce de regulă uităm să spunem, dar am luat și multe metehne ale popoarelor care ne-au subjugat. „Aferim!“ a dorit să ilustreze într-un mod cât mai curat posibil o virtuală societate românească de secol XIX, virtuală pentru că noi, cei din secolul XXI, nu avem cum s-o înțelegem exact. Filmul oferă imaginea pe care ne-o facem noi din hrisoave și alte documente, nu susținem că realitatea istorică a fost întocmai. Repet și eu, ca și Radu Jude: cei care contestă ce am făcut noi să facă propriul lor film, să-și compună realitatea lor! Al nostru e un film care trebuie revăzut. La fiecare vizionare, vei găsi detalii care ți-au scăpat, lucruri care te surprind. Dacă imaginea acelui ținut seamănă însă izbitor cu ce suntem azi, poate că e o întâmplare, poate că nu. Citind despre perioada aceea, dincolo de diferențele de limbă, am avut senzația că citesc un manual de istorie contemporană. Noi n-am învățat parcă mai nimic. Tehnologic, stăm bine, dar interiorul nostru… nu știu cât s-a îmbunătățit. Și, apropo, nu e un film despre țigani, cum ne-au taxat în străinătate, unde a tot trebuit să specificăm în interviuri că țigani sunt în toată Europa, nu numai în România, care nu tortura țiganii, cum se întâmpla în alte locuri.
Oricum, e o imagine care, în mod poate ciudat, a surprins multă lume.
Și pe mine m-a surprins ce am descoperit documentându-mă. Noi am învățat o istorie ideologizată. Dacă am fi avut cinematografe în țară, probabil că și oamenii care ar trebui să-l vadă ca să înțeleagă mai mult despre existența noastră ar fi avut acces la el. Filmul românesc are un strat subțire de public, de regulă oameni inițiați.
Cum se poate mări cercul de spectatori?
Printr-un program pe termen lung, pornit de la nivel guvernamental, gen „Primul cinematograf din județul meu“. Copiii ar trebui să învețe la școală ce e cinema-ul, să aibă acces la ecrane mobile, să existe caravane și cursuri de inițiere. Lumea obișnuită nu știe cum se face un film. După ce a văzut „A fost sau n-a fost“, un prieten, om cu acces la cultură, mi-a reproșat că l-am mințit. I-am spus că nu sunt în Iași o lună și ceva, că plec la filmări. Când m-am întors, mi-a bătut obrazul: „Filmul ăla cu care m-ai bătut la cap a durat o oră și jumătate, și tu mi-ai zis că filmați peste o lună!“ Poate că peste 10-20 de ani oamenii vor fi însă altfel. Poate vor dori să vadă film românesc. Poate nu vor mai bate câmpii pe Facebook că filmul românesc e jalnic, că sonorul e deplorabil, că nu avem meseriași etc. Ei habar n-au că noi nu avem cinematografe unde să fie citit sunetul. Sunetul e impecabil în cinematografele din străinătate. Lucrăm cu tehnică de vârf, de ultimă generație, și cu profesioniști care colaborează cu echipe de străini. Avem creiere și meșteri, nu avem săli și public. E trist să faci film pentru nimeni. Aseară, după proiecția din FNT, am stat de vorbă cu Radu Muntean, care era foarte pesimist. Și-a pierdut speranța că în țara asta se poate întâmpla ceva care să schimbe interesul publicului pentru filmul neaoș. Iar când vom avea cinematografe, tehnologia va fi depășită și o să dispară ideea de cinematograf în lume până ne urnim noi. Apetitul pentru cinema, pe care România l-a avut odată, va dispărea pentru totdeauna.
E trist să faci film pentru nimeni. Aseară, după proiecția din FNT, am stat de vorbă cu Radu Muntean, care era foarte pesimist. Și-a pierdut speranța că în țara asta se poate întâmpla ceva care să schimbe interesul publicului pentru filmul neaoș. Iar când vom avea cinematografe, tehnologia va fi depășită și o să dispară ideea de cinematograf în lume până ne urnim noi. Apetitul pentru cinema, pe care România l-a avut odată, va dispărea pentru totdeauna.
Atunci, ce să mai vorbim despre teatru, oricum taxat drept artă vetustă etc.?
Paradoxal, teatrul are o șansă viitor. Lumea are un fel de nostalgie după o mic-burghezie pe care teatrul o oferă. Văd oameni care vin la spectacole poate pentru că titlul e comic, poate pentru că recunosc numele unui actor care le-a plăcut la un moment dat… De cele mai multe ori, vin ca să fie văzuți la teatru, ca să-și etaleze toaletele sau să socializeze. Teatrul are șansa să continue ca un muzeu veșnic deschis. Lumea teatrului de la noi nu seamănă cu cea a filmului, dar ambele au probleme mari. La noi ambele au la bază aceeași școală. Toți plecăm din aceeași tulpiniță și e un fel de loterie. Nu cred că tulpinița e cea mai bună, dar cred că e mult talent în România. Deasupra țării e un nor de talent și din eter se extrag energie, talent… Cu mijloace puține, s-a ajuns la acest film minimalist care îi repugnă publicului românesc în general. În străinătate, ecourile sunt extraordinare și ce fac acești cineaști români fascinează.
Și teatrul?
Îmi primul rând, mi se pare depășită instituționalizarea. Sunt multe teatre de stat. Ca actor, când te angajezi, parcă prinzi pat, ca la spital, ai masa asigurată, ai pijama și trai neneacă până la pensie. Spiritul concurențial a dispărut. Noroc că mai e câte un festival, că așa ne trezim că trebuie să fim buni! Aș vrea ca teatrele naționale să fie reformulate din interior. Bani sunt. Problema e inerția. E nevoie de teatre private adevărate, ca în străinătate.
La Naționalul din Iași sunt vremuri tensionate. Ce fel de schimbare se dorește?
Da, eu sunt unul dintre cei care au tensionat puțin lucrurile. Trupa și conducerea nu comunică, inerția există din plin. O să fiu sincer: Iașiul, pe care-l iubesc și în care m-am născut, e important numai prin istoria lui. A ne hrăni numai din plimbările Veronicăi Micle cu Mihai Eminescu prin Copou, din faptele extraordinare ale junimiștilor, nu este de ajuns. Trebuie că concurăm noi, cei, de azi, cu cei de atunci, dacă vrem să ne raportăm la ei. Altfel, devenim muzeografi. Există oameni, cum e scriitorul Dan Lungu, care încearcă să coaguleze niște forțe, am fost cooptat și eu pentru campania Iași – capitală europeană, mai sunt și alte figuri energice. Dar, în lipsa solidarității și a sprijinului financiar, va fi foarte dificil. La Iași, Evul Mediu s-a terminat recent, primarul având altă ocupație decât cultura. Iar șansa Iașiului de a se remarca prin cultură s-a ratat. Noi ne-am remarcat prin cancanuri.
Trupa și conducerea nu comunică, inerția există din plin. O să fiu sincer: Iașiul, pe care-l iubesc și în care m-am născut, e important numai prin istoria lui. A ne hrăni numai din plimbările Veronicăi Micle cu Mihai Eminescu prin Copou, din faptele extraordinare ale junimiștilor, nu este de ajuns. Trebuie că concurăm noi, cei, de azi, cu cei de atunci, dacă vrem să ne raportăm la ei. Altfel, devenim muzeografi.
Dacă tot suntem la capitolul plângeri, știu că ați arătat cu degetul la așa-zisa domnie a regizorului în teatru. Dvs. ce semnalați, de fapt?
E un act de curaj, poate chiar unul sinucigaș, ce spun eu acum. Poate regizorii importanți mă vor huli și mă vor evita, cine știe?! Spun cu durere că valoarea regizorului în teatru a ajuns disproporționat de importantă în relație cu celelalte compartimente ale teatrului, cărora le dăunează. Noi, actorii, parcă suntem călcați pe grumaz. Concret, sunt regizori care au venit la Iași, au scris titlul spectacolului pe afiș, după care scria „un spectacol de X“. „Dar trupa nu o trecem?“ am întrebat. Răspuns: „Lasă, dragă, că vă știe lumea! Voi sunteți din Iași.“ Actorul parcă nu mai e pus în lumină. Or, revenind, în teatrul privat trebuie să-ți mediatizezi excesiv publicul, să umpli sala și să faci bine treaba, ca să mai vină spectatori și data viitoare. Uneori poate aduce public numai numele regizorului, dar nu întotdeauna. Actorul e vioara întâi a unui teatru. Nu cred că, dacă s-ar naște o ciudățenie ca teatrul fără actori, ar putea rezista. Actori fără regizori au existat vreo două mii de ani… sau sigur vor fi fost și unii actori care se dădeau doi pași în față ca să vadă ansamblul cum funcționează pe scenă, dar de aici s-a ajuns prea departe.
Publicul ieșean, de exemplu, reacționează la numele de vedete sau/ și la calitate?
Vedete locale nu avem. După Revoluție nu s-a ocupat nicio direcțiune a teatrului de treaba asta. Nu s-au pus piese pentru valențele unui actor și așteptările publicului de la acel actor. Cultul vedetei există la publicul nostru și vizează mai ales trupele de la București. Spre oprobriul nostru, cei care vin în turneu nu aduc întotdeauna spectacole de calitate sau ele nu sunt jucate în condiții profesioniste. Trebuie să fie o afacere rentabilă pentru organizatori, iar publicul din Iași aplaudă orice. Am văzut cu ochii mei oameni aplaudând în picioare la final, pe care la ieșire i-am auzit comentând: „Ce dracu’ a fost asta?“. Nu-i înțeleg. Aplauzi de parcă ai fi spălat pe creieri, iar când ieși la aer curat îți dai seama că ai fost păcălit. Nu-mi explic asta decât prin nevoie unora de vedete. Și din asta câștigă vedetele create de televiziune.
Cultul vedetei există la publicul nostru și vizează mai ales trupele de la București. Spre oprobriul nostru, cei care vin în turneu nu aduc întotdeauna spectacole de calitate sau ele nu sunt jucate în condiții profesioniste. Trebuie să fie o afacere rentabilă pentru organizatori, iar publicul din Iași aplaudă orice. Am văzut cu ochii mei oameni aplaudând în picioare la final, pe care la ieșire i-am auzit comentând: „Ce dracu’ a fost asta?“. Nu-i înțeleg.
Dvs. înșivă ați putea intra în categoria „vedete“… Cum a primit breasla succesul dvs.?
Nu. Eu sunt doar un actor care la moment dat a avut un succes foarte vizibil. Foarte puțini mi-au transmis că au aflat. Mi-au comunicat sec. Foarte mulți mi-au zis scurt: „Măi, n-am avut timp să mă uit. Dar am auzit că e de bine.“ Eu însă îmi văd de treabă mai departe.
Deci spiritul de trupă e grav afectat?
Trebuie un dirijor care să organizeze trupa. Trebuie să ne și stimăm, să ne și iubim. În om există și binele, și răul și depinde de conjunctura în care îl pune acest dirijor ca să iasă binele. Îmi amintesc de trupa omului senzațional pe nume Liviu Ciulei. Teatrul „L.S. Bulandra” era un rai de teatru cu minuni de spectacole. E greu să se mai întâmple așa ceva. Dintr-un astfel de teatru m-aș hrăni, cu așa ceva m-am format și asta mi-am dorit. Dar uite că am ajuns la pensie și nu am apucat să joc într-un teatru cu o trupă armonioasă.
Ați avut gânduri de retragere?
Tot timpul am. Mai ales în ultimii doi an am avut. Chiar mi-am căutat loc de muncă și n-am găsit. E greu… Și în profesia noastră lumea uită repede. Dacă un an nu mai joc în niciun film, să zicem, o să uite toți.
V-ați mutat la țară, lângă Iași. E ceva mizantropie în hotărârea asta?
Cred că da. E foarte multă ipocrizie în jur. Iar eu nu mai am antenele să disting clar adevărul de fals. Sunt un om sensibil și mai ales de când am diabet mă încarcă negativ orice trăire sau reacție negativă. Am nevoie de verde în jur – de frunze, de păsări. E mai bine decât cu tensiunile personale ale celorlalți, care mă încarcă. Eu sunt genul care se frământă toată ziua cum să ajute un om cu o problemă și din cauza asta am ajuns să fac fluctuații de glicemie la propriu. E o formă de autoapărare. Evit E-urile interumane. M-am dus să trăisc mai bio. Am nevoie de liniște, după o viață petrecută la bloc, un sarcofag cu oameni vii, care bântuie… Iașiul de acum e un oraș trist. Industria a murit, iar oamenii capabili au emigrat în Italia, Germania etc., pentru o pâine mai bună. Am senzația că rămân cei care nu se pot adapta sau sunt incapabili să facă un lucru bun. Cei care se pricep sunt minoritari. Parcă e un oraș bolnav și asta mă sperie.
Print