Ce le-o mai trebui încă? Sughiţuri, râgâieli, strigăte de indieni, scăpări de pârţuri? – se întreba excedat, la jumătatea secolului trecut, personajul Ionescu în piesa lui Ionesco, „Improvizaţie la Alma”. Se referea la reacţiile publicului, considerate foarte puţin variate de către criticii contemporani, persiflaţi de dramaturg c-o ascuţită fineţe. Am remarcat că publicul nu se manifestă decât prin aplauze. – Publicul e prea inteligent! – Publicul e prea prost! – Altminteri, de ce-ar bate din palme? – astfel se înşiruiau, absurd, replicile „receptorilor specializaţi”. Nimic nou sub soare. Parafraza la textul de secol XVII, „Improvizaţie la Versailles”, era asumată. Eugène Ionesco mărturisea că a încercat să-l imite pe Molière într-o nouă „critică a criticilor”, reproşându-le dogmantismul, neînţelegerea artei, refuzul de a înţelege teatrul. Publicul e suveran – acum, atunci, mereu. Cuvântul era rege doar în Clasicism. De-atunci au trecut veacuri. Viaţa s-a schimbat, teatrul odată cu ea. Locuri comune?! Fireşte.
Ce se mai poate face astăzi cu un text al acelor vremuri ni se demonstrează la tot pasul, pe scenele din întreaga lume. O montare „clasică” a unei piese „clasice” pare astăzi un act de curaj nemaiîntâlnit. Dar nici „aducerea la zi”, modernizarea (cu orice sau c-un anume preţ) nu-i o treabă tocmai lesnicioasă. De atâtea, multe prea multe ori s-a dovedit că simpla „tragere la tema” contemporanului, redusă doar la telefoane mobile şi blugi, a înregistrat eşecuri notabile. Din fericire, există şi-o lungă listă de contraexemple, pentru care nu este acum locul şi momentul. Pentru „tragerea la tema” noastră, însă, unul autohton trebuie menţionat. E vorba despre acea adaptare a regizorului Cristi Juncu după „Şcoala nevestelor” a lui Molière, spectacol exemplar al Teatrului Naţional din Târgu Mureş (2013), model de modernizare a clasicului – de la formă până la conţinut. Cu atât mai demn de atenţie, în condiţiile în care este binecunoscută predilecţia lui Juncu pentru textele contemporane, calitatea lui de descoperitor în domeniu, apoi de traducător şi, desigur, regizor al acestora.
O întâlnire oficială de-a sa cu dramaturgul francez s-a petrecut şi în anul 2005, când, la Teatrul de Comedie din Bucureşti a avut loc premiera piesei „Avarul îndrăgostit”, o adaptare (liberă) a lui Cristi Juncu după Molière. Spectacolul încă figurează în repertoriul instituţiei, în regia lui Vlad Massaci, care mărturisea că, de data aceasta, nu avariţia se află în prim-plan, precum în capodopera Clasicismului, ci controlul şi manipularea. E o comedie despre lumea noastră, despre un conflict între generaţii, despre generaţia care frânează şi care nu mai pleacă şi despre tinerii care nu mai au loc. După mai bine de zece ani, autorul adaptării revine asupra ei într-un spectacol nou, purtând însă titlul original. „Avarul”, după Molière, este pus acum în scenă chiar de Cristi Juncu la Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti, iar premiera oficială a avut loc pe 10 februarie.
De data aceasta, Juncu n-a mai avut a se măsura cu versul molieresc, comedia fiind de la bun început în proză (adevărată sfidare a regulilor Academiei Franceze la premiera pariziană din 1668), ci şi-a pus la bătaie întreaga imaginaţie pentru a reconstrui povestea renumitului Harpagon. Intriga rămâne, practic, aceeaşi, dar personajele şi timpul acţiunii se schimbă. (O făcuse la vremea lui şi Molière, care adaptase – la fel de liber – o piesă din Antichitatea latină: „Aulularia” / „Ulcica” lui Plaut.) Un bătrân zgârcit şi conservator pune la cale căsătoriile copiilor săi, un băiat şi-o fată aflaţi la vârsta iubirii (în toate variantele sale), dar şi propriul mariaj c-o mult mai tânără femeie. În fond, e vorba de trei afaceri matrimoniale, în urma cărora avarul nostru ar avea numai de câştigat (pe toate planurile). Doar că socoteala din casa Tatălui nu se potriveşte cu cea din târgul Frăţiorului, Surioarei şi Prinţesei, aşa cum sunt acum denumite generic personajele. Fiecare are socoteala sa, iar încurcăturile nu întârzie să apară. La ele contribuie şi ceilalţi eroi, cu personalitatea adaptată momentului.
Toată paleta molierescă a tipurilor de comic se regăseşte în spectacolul ploieştean, dar într-o formă pe deplin actuală. Etern valabilul Molière îşi află în Cristi Juncu un bun „speculant”, profitând la maximum de materialul original, pe care-l traduce în limbajul zilelor noastre, prin adevărate jonglerii de idei, cuvinte, rezolvări. Şi, indiferent de sursa umorului, acesta îşi păstrează spiritul, chiar dacă nu şi litera: de la comicul de caracter, moravuri, situaţie până la ironii politice contemporane sau inevitabile flatulenţe, cauzate de-o ciorbă de fasole mult prea vârtoasă. Acest evantai de mijloace este bine ţinut în mână, evitându-se cu dibăcie kitsch-ul şi grosierul (uneori pe muchie de cuţit).
Vestita cameră a lui Molière, tradiţional loc de desfăşurare a acţiunii, este dezvoltată pe verticală de scenograful Cosmin Ardeleanu într-o casă supraetajată, dar mică la interior, precum avariţia. Elementele de mobilier – mese, scaune, lămpi – nu-şi mai găsesc locul decât afară, agăţate care pe unde. Frumos desenat, decorul lui Cosmin Ardeleanu, constant colaborator de-al regizorului, e singurul care mai păstrează câte ceva din parfumul trecutului.
În rest, costumele actorilor ţin de cotidianul prezent, iar ei, actorii, par să se simtă în largul lor şi, mai ales, să se distreze copios pe scenă.
În rolul Tatălui avar, Constantin Cojocaru împrumută personajului ingenuitatea, candoarea personală, zâmbetul la adăpostul căruia păleşte orice reproş pe care l-ar face copiilor săi ori celor cu care are de-a face. Ideea regizorală (discutabilă) de a-l costuma în Moş Crăciun la ospăţul menit a înlesni cunoaşterea viitorilor soţi nu mai pare atât de comic deplasată, actorul având multe din datele figurii legendare a Moşului. De aceea, şi zgârcenia lui patologică, şi indiferenţa cu care ar fi în stare să-şi vândă propriii copii, şi patima pentru bani / coco(şei) virează mai mult spre conflictul între generaţii. „Teribilisme” sunt considerate toate noile mode, de care tinerii fac uz – telefoane mobile, păr multicolor vopsit sau cercei în nas. Ionuţ Vişan (Frăţiorul), Mihaela Popa (Surioara) şi Florentina Năstase (Prinţesa) reconstruiesc cu acurateţe şi umor comportamentul şi limbajul specifice „tinerilor din ziua de azi”.
Constrâns de împrejurări să joace teatru în viaţă, iubitul secret al Surioarei alege o funcţie (probabil neplătită) de Consilier al Tatălui, calitate în care va trage câteva din sforile acţiunii. Cristian Popa adoptă importanţa de sine şi suficienţa unui Account Executive din publicitatea de evenimente, notând continuu „indicaţiile preţioase” ale stăpânului-client, pregătit a le transmite mai departe executanţilor. O conduită similară are şi Ada Simionică în construcţia fostului personaj al peţitoarei – acum o vajnică agentă imobiliară, pardon, matrimonială (în ideea că o fată se vinde precum o casă, nu-i aşa?!) Celebra replică a textului – Fără zestre! – repetată cu obstinaţie, cu varii intonaţii şi sensuri de Harpagon – va deveni, în noul context – Fără pretenţii materiale…
Şi personajul original al cămătarului va suferi o puternică actualizare, transformându-se în… Baron. Local, bineînţeles, şi proaspăt cumpărător al teatrului din urbe, pe care vrea să-l eficientizeze rapid, altfel îi schimbă obiectul de activitate. (Din păcate, realitatea bate ficţiunea şi se cunosc spaţii teatrale ce găzduiesc căsătorii în weekend, eliminând, astfel, orice posibilă programare a vreunui spectacol…) Rolul îi revine actorului Andi Vasluianu, care se joacă pe sine, cel din filmele contemporane, cu notorietatea-i de necontestat. Reconfigurarea personajului prilejuieşte şi introducerea unor momente de teatru în teatru, în care trei tineri actori – interpretaţi cu farmecul vârstei de Eliza Teofănescu, Ana Creţu şi Andrei Radu – se „luptă” cu textul, gestul, declamaţia şi costumele clasice (peruci şi crinoline), dar şi cu Baronul contemporan, care-i ameninţă cu concedierea. Şi cu pistolul.
Un inspirat contratimp scenografic ocazionează aceste momente „clasice”, desfăşurându-se pe un inert fundal negru, spre deosebire de restul acţiunii „moderne”, care păstrează în spate acel romantic şi desuet imobil etajat. Ca o soluţie de perpetuă aducere-aminte a convenţiei dramatice, a irealităţii jocului.
Joaca de-a jocul se dovedeşte a fi, de altfel, întregul spectacol, din care n-au cum lipsi bodyguarzii oricărui îmbogăţit (avar prin definiţie) şi nici furnizorii de servicii (prost sau deloc plătiţi), a căror misiune nu ţine cont de timp şi loc. Improvizează din existent! este un ordin valabil şi în bucătărie, dar şi în teatru, şi atunci, şi acum. Glumele interne abundă, iar personalul instituţiei devine părtaş la acţiune. Bogdan Farcaş, Ionuţ Burlan şi Răzvan Băltăreţu îşi aduc fiecare contribuţia la lucrare, conform partiturii compuse de regizor.
Nici glumele fizice nu lipsesc, nici inserţiile din Shakespeare, Eminescu sau (deja pomenitul) Eugène Ionesco, nici aparté-urile cu lumina pe sală (amintind de Arta aceluiaşi Cristi Juncu, la Bulandra), nici metamorfoza vechii casete cu bani în (nu atât de) noua servietă „diplomat”. Dacă prima parte a spectacolului urmează (pe cât posibil) povestea-sursă, finalul se precipită într-o explozie (la propriu) de gaguri, care estompează, uneori, logica întâmplărilor sau structura personajelor ce au mai rămas după prelucrarea piesei. Recunoaşterile aristotelice şi deznodământul molieresc sunt înlocuite cu rezolvarea tranşantă a Baronului, un personaj aparte.
Încă prezentă în neştiut de multe cazuri, concepţia referitoare la artişti este fidel descrisă prin intermediul acestui „baron local”, în fond – un şmecher îmbogăţit, privind lucrurile prin pragmatismul său de interlop. Andi Vasluianu combină cu atenţie în acest rol aroganţa stăpânului cu mila aproape filosofică faţă de nişte amărâţi care n-au ştiut să aleagă ceva mai bun în viaţă. El poate fi şi generos, dar numai când şi cum vrea el. Este suta lipită pe fruntea lăutarului, dar de-abia după ce l-ai obligat să urce în pom. Astfel de personaje există, au avut funcţii politice şi chiar dacă au ispăşit pedepse cu închisoarea, părerile lor inculte domină ştirile zilnice. Ele sunt rezultatul lumii în care trăim, al deculturalizării, al inexistenţei unor criterii etice în structurarea societăţii. Dispreţul lor este bucuria proştilor, care îşi văd astfel mântuită lipsa de cultură. Baronul este mult mai periculos decât Harpagon. Bătranul e un prost plin de bani, cu care ar fi putut oricând să-şi cumpere ceea ce încearcă să obţină: iluzia iubirii unei femei (asta dacă avariţia care l-a îmbogăţit nu l-ar fi împiedicat). La rândul său, Baronul are bani, dar ştie să-i folosească. Pe el nu-l interesează amorul, ci puterea şi manipularea oamenilor. Dacă morala iniţială a piesei a fost înfierarea avariţiei, păcatul Baronului nu se găseşte printre cele şapte – capitale. El este mai nou şi încă greu de denumit. Şi, din nefericire, deviza clasică a comediei – Castigat ridendo mores / Râzând, îndreaptă moravurile – pare astăzi o utopie.
– La teatru, publicul nu trebuie să se amuze! – Cei care se amuză vor fi pedepsiţi! – decretau doct criticii ironizaţi de Ionesco la jumătatea secolului trecut, ca o răzbunare peste veacuri a lui Molière. Nicio pedeapsă nu pare să-i mai ameninţe acum pe spectatorii care râd copios, cu lacrimi, în sala Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieşti, la acest spectacol tonic imaginat de Cristi Juncu. Senzaţia trebuie însă încercată pe viu.
Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti
„Avarul”, adaptare de Cristi Juncu după Molière
Regia: Cristi Juncu
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Muzica: Cristi Juncu
Coregrafia: Attila Bordás
Distribuţia:
Tatăl – Constantin Cojocaru
Baronu’ – Andi Vasluianu
Frăţiorul – Ionuţ Vişan
Surioara – Mihaela Popa
Consilierul – Cristian Popa
Prinţesa – Florentina Năstase
Agenta – Ada Simionică
Primul bodyguard – Bogdan Farcaş
Al doilea bodyguard – Ion Radu Burlan
O actriţă – Eliza Teofănescu
O altă actriţă – Ana Creţu
Un actor – Andrei Radu
Ţeţe Recuziteru’ – Răzvan Băltăreţu
Print