Dincolo de orice fel de considerații referitoare la valoarea intrinsecă a spectacolului Sufocare (Jurnalul unui sinucigaș) montat la Teatrul „Regina Maria” din Oradea de regizorul Ovidiu Caiță, spectacol având la bază o adaptare proprie după relativ celebrul roman al scriitorului american Chuck Palahniuk, mi se pare nu lipsit de importanță să revin asupra a două probleme de ordin general.
Prima este aceea referitoare la structura repertoriului unui Teatru. Adică la programul lui artistic. Este de domeniul evidenței că repertoriul înseamnă mult mai mult decât o alăturare de titluri ori de nume de regizori, oricât de importante sau de respectabile ar fi acestea. Ideea de repertoriu presupune o anume diversitate a ofertei. Indiferent de nivelul la care se situează respectiva diversitate. Epoci și spații dramaturgice diferite, nume de autori de literatură dramatică, modalități stilistice divergente sau complementare și, nu în cele din urmă, teme.
Or, după cum bine știu cei ce au citit cartea, Sufocare este un roman care, printre altele, vorbește despre boală. Premiera spectacolului inspirat de scrierea lui Palahniuk a avut loc la mijloc de februarie, mai exact cu numai câteva săptămâni înainte ca pe afișul aceluiași Teatru să apară un alt spectacol cu aceeași temă. E vorba despre F.A.D., după piesa Noduri și plăci de Nicola Wilson, în regia lui Horia Suru. Firește, boala, bătrânețea, degradarea biologică și psihică a ființei umane reprezintă pentru fiecare dintre noi obsedante teme de reflecție, însă fie și numai din motive ce țin de echilibrul existenței noastre cotidiene nu mi se pare tocmai recomandabil să ne copleșească. Oricum, nu în măsura în care se pare că au ajuns ele să ia cu asalt repertoriul Teatrului „Regina Maria” din Oradea.
Cea de-a doua chestiune de ordin general la care ne provoacă să mai reflectăm o dată un spectacol precum Sufocare este aceea a adaptărilor/dramatizărilor. Iar o atare discuție presupune obligatoriu abordarea câtorva subteme. Enumăr, în cele ce urmează, numai o parte. 1. Necesitatea adaptărilor unor romane mai mult sau mai puțin celebre în oferta repertorială a unui teatru. 2.Cât de relevant ar fi recursul la dramatizări pentru o posibilă neîncredere în literatura dramatică, indiferent de epoca în care a fost scrisă aceasta. 3. Cât de pricepuți sau nu sunt adaptatorii și cât de mult orgoliu sau veleitarism de-a dreptul se ascund în ambiția unor regizori de a întocmi translatări în genul dramatic ale unor scrieri concepute inițial în registrul epic, care fie că le-au plăcut cu ocazia lecturii, fie că îi atrag deoarece au furnizat materia primă pentru scenariul unor filme premiate la festivaluri internaționale de felurite calibre. Și, nu în ultimul rând, 4. Ce calități artistice și nu numai se cuvine să îndeplinească dramatizarea. Adică. Se limitează oare totul la alegerea și reordonarea unui număr oarecare de secvențe epice care, în noua formulă de prezentare, sunt înzestrate cu replici mai mult sau mai puțin fidele dialogurile din carte ori proba de căpătâi este aceea a coerenței, a gradului de articulare, de inteligibilitate la care ajunge să se situeze noua ofertă? Spectacolul fundamentat pe o dramatizare are, asemenea oricărui alt spectacol de teatru, statutul unui produs artistic independent, de sine stătător, care, printre multe alte condiții, trebuie să treacă sine qua non testul inteligibilității. Nu este nicidecum semn bun atunci când, pentru a dibui sensul, ideea, mesajul unei reprezentații teatrale se impune, odată ajuns acasă, să cauți repede în bibliotecă piesa, să o citești cu speranța că poate-poate ți se vor limpezi măcar o parte dintre lucrurile lăsate nelămurite de regizor. Tot la fel cum nu e nicidecum de bine când la finalul unui spectacol care te-a cam lăsat în ceață ți se recomandă ca pentru lămuriri suplimentare să citești romanul.
Mult prea multe lucruri neclarificate aduce pe scenă și lasă în urmă spectacolul cu Sufocare. Oricât de talentat ar fi comperul, ales în persoana actorului Richard Balint, nu se înțeleg prea multe nici în ceea ce îl privește pe Victor, nici despre doamna Mancini și procesul în urma căruia a ajuns ea să devină un caz clinic, nici despre doctorița Marshall, care nu mai prea e doctoriță, ci doar este lăsată, din cine știe ce motive, de personalul spitalului să se comporte astfel, nici despre compulsivitatea sexuală, nici despre nenumăratele pietre care se adună în jurul autobuzului școlar în care se petrec o parte dintre secvențele montării, nici despre parcul de distracții la care deducem și nu prea că ar lucra Victor, nici despre jocul de-a înecatul cu mâncare la care se pretează același Victor prin saloanele marilor restaurante. Montarea se prezintă asemenea unei serii lungi, nesfârșite de neinteligibilități care mai de care mai profunde. Generatoare de nervozitate în rândul spectatorilor. Vina pentru ele nu cade însă nici o clipă în sarcina actorilor care și-au făcut conștiincios datoria (există și câteva vârfuri ca, de pildă, Richard Balint, excelenta Adela Lazăr, riguroasa Anda Tămășanu, vivacele Alin Stanciu, Eugen Neag, Corina Cernea, deși multora dintre ei nu li se prea vede chipul), ci în exclusivitate în aceea a dramatizatorului și regizorului. Care nu a izbutit să facă astfel ca spectacolul de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea să treacă testul inteligibilității.
Teatrul „Regina Maria” din Oradea
SUFOCARE (JURNALUL UNUI SINUCIGAȘ)
Dramatizare de Ovidiu Caiță după romanul „Sufocare” de Chuck Palahniuk
Traducerea: Mihai Chirilov
Regia: Ovidiu Caiță
Scenografia: Oana Cernea
Sound design și muzica originală: Andrei Raicu
Light design: Lucian Moga
Distribuția: Richard Balint, Alin Stanciu, Eugen Neag, Corina Cernea, Anda Tămășanu, Georgia Căprărin, Denisa Vlad, Mirela Niță-Lupu, Pavel Sîrghi, Lucia Rogoz, Răzvan Vicoveanu, Șerban Borda, Sorin Ionescu, Ciprian Ciuciu
Foto: Remus Toderici
Data reprezentației: 31 martie 2018
Print