Mi-e greu să spun în ce măsură scenariul dramatic pe care se bazează spectacolul intitulat Casa cu suricate, a cărui premieră a avut loc zilele trecute la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, este fidel textului cehului David Drábek. Scrierea originală a fost, pesemne, o tentativă de rescriere, din perspectiva contemporaneității noastre, a celebrei piese Trei surori de Cehov. Așa încât o cercetare mai atentă decât cea pe care și-o poate îngădui o banală cronică de spectacol ar avea numeroase șanse de a zăbovi cu folos asupra relației dintre ceea ce se cheamă hipotext și hipertext.
Radu Afrim, regizorul montării, păstrează numeroase semne care probează referințe cehoviene. Nu am în vedere când spun asta doar faptul că una dintre replicile de la începutul părții întâi îi plasează ceea ce s-ar numi „acțiune” la un an de la moartea tatălui celor trei domnișoare, fiecare dintre ele original ciudate, ce își duc zilele într-o casă veche. Tată care se insinuează și el în sus-numita acțiune cu scopul de a-i remite un aparent bizar costum uneia dintre ele. E vorba despre un costum ce își va dovedi exact când trebuie utilitatea simbolică. Și nu invoc ascendența cehoviană numai fiindcă partea a doua este plasată la doi ani de la respectiva moarte. În spectacol (bănuiesc că și în text) mai apare o mamă cu intenții suicidare, personaj ce nu poate să nu te ducă cu gândul la soția lui Verșinin, ori chiar un alter-ego al lui Verșinin, reîntrupat în persoana tânărului Ionică, zis Giovanni. Aflat și el, precum cel supranumit maiorul îndrăgostit, în veșnică disponibilitate erotică.
Acțiunea însăși din Casa cu suricate e puțină, minimală. Dar, la urma urmei, câte lucruri esențiale se petrec în cehoviana Trei surori? Atât textul dramatic, cât și spectacolul de la Naționalul craiovean mi se pare că mizează mult pe trăire și pe sentimente. Mascate în continue, căutate, cred că și voit scoase în față hohote de râs elementare. Al căror mecanism se află în valorizarea unor citate, glume populare, direct sau indirect menționate, revelate, glume complete sau trunchiate, chiar a unor „cioace” în specificul fie și numai aparent al personajelor. În scoaterea în față a unor ziceri mai mult sau mai puțin celebre, a unei serii întregi de prefabricate lingvistice sau referințe culturale ori metaculturale. Numai că, iată, în tot acest mecanism comic, grotesc, voit ridicol, se insinuează pe neașteptate o replică ce, în opinia mea, rezumă însăși esența montării: „Avem nevoie ca de aer de dovada iubirii celor din jur”.
Și uite așa se face că spectacolul acesta cu Casa cu suricate m-a dus în mod bizar cu gândul chiar la unul cu Trei surori, pus în scenă cu ani în urmă la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe de Radu Afrim însuși.
Bref. Avem toate indiciile să credem că regizorul a aplicat textului lui David Drábek un tratament similar celui rezervat piesei Dacă am vorbi cu voce tare de Adrian Lugonić pe care tot el a montat-o în urmă cu vreo doi ani pe aceeași scenă a Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova. Universul uman al piesei, dar și al spectacolului nu poate să nu îți reactiveze amintirea unor spectacole anterioare regizate de Radu Afrim (am în vedere cu prioritate Family Affairs de la Odeon sau Între noi totul e bine de la Naționalul bucureștean), cadrul scenografic creat de Irina Moscu trimite obligatoriu la Tihna de la Secția maghiară a Teatrului Național din Târgu Mureș (scenografia acelui minunat spectacol era semnată de Adrian Damian), universul ideatic, imagistic, sonor, este unul tipic afrimian. Ființe deformate sau diforme, uneori incerte sexual, așa cum este cazul lui Samuel(a) atent jucat de Vlad Udrescu, duc o viață egală, în care o zi seamănă apăsător cu alta în spații supra-aglomerate. Spații în intimitatea cărora se amestecă vegetalul (trestie, stuf) cu o aglomerare de vechi obiecte casnice (frigidere, aragazuri). Dar și umanul cu animalul. Eclerajul este unul de show, de cabaret. Inserturile muzicale trimit cu gândul la anii ’60 (Gigi Marga) sau ’70 (Al Bano și Romina Power) ai secolului trecut. Peste toată această harababură căutată veghează un Buddha Boy (Cătălin Miculeasa) care, din când în când, își asuma funcția de raisonneur. Aparența, bizarul, ciudatul sunt, indubitabil, dominantele spectacolului.
Sunt convins că revenirea lui Radu Afrim la Naționalul craiovean a fost așteptată de actorii teatrului. Efortul creator e evident la toți componenții distribuției, o distribuție indiscutabil dominată de evoluțiile celor doi actori din rolurile principale. Cu toate că și aici, precum în scrierile lui Cehov, se șterg vizibil frontierele dintre principal și secundar. O vedem pe Raluca Păun (Rozica), în mare formă, în chip de creatoare a unui amestec riguros elaborat, care o relevă vitală, violentă, voluntară, dură, emoționantă. Îl vedem pe Alex Calangiu (Ionică) din ce în ce mai sigur pe sine, pe tot ceea ce conferă expresivitate și substanță rolurilor încredințate. Gigolo și copil abandonat deopotrivă, ins care se joacă de-a viața și cu viața, Ionică al său are consistență și forță dramatică. Aprecieri merită deopotrivă Iulia Lazăr, Ramona Drăgulescu, Claudiu Mihail (și el în evidentă creștere profesională), Romanița Ionescu (care are știința de a face vizibil ceea ce îndeobște se cheamă un rol episodic) și Constantin Cicort.
Teatrul „Marin Sorescu” din Craiova
CASA CU SURICATE de David Drábek
Traducerea: Mircea Dan Duță
Regia și universul sonor: Radu Afrim
Scenografia: Irina Moscu
Asistent regie: Cătălin Miculeasa
Cu: Raluca Păun (Rozica), Iulia Lazăr (Valerica), Ramona Drăgulescu (Nutzi), Alex Calangiu (Ion), Claudiu Mihail (Lentziu), Vlad Udrescu (Samuel/a), Cătălin Miculeasa (Buddha Boy), Romanița Ionescu (Mama), Constantin Cicort (Tata);
Data premierei: 21 aprilie 2019
Print