„The Fever” – Spectacolul echităţii

„Echitate”. Un cuvânt care sună frumos. Scurt, dar sacadat în patru silabe care îl descompun ritmic şi îi dau greutate sonoră. Dacă Platon avea dreptate în dialogul său celebru intitulat „Cratylos”, atunci fiecare cuvânt defineşte perfect obiectul pe care îl denumeşte. Un cuvânt precum „echitate”, încărcat de balamale ritmice şi cu prestanţă metalică, este clar că nu poate însemna decât ceva foarte serios şi grav. Fratele său bun, însă, cuvântul „egalitate” strecoară într-o silabă în plus ceva ludic; un sens mai larg. Prestanţa lui, însă nu mai poate fi aceeaşi. Între echitate şi egalitate există nu doar o silabă în plus, ci principii şi nuanţe în numele cărora s-au dus războaie şi au murit oameni. Şi dincolo de fapte şi istorie, dincolo de semantică şi teorie; în viaţa fiecăruia dintre noi aceste noţiuni abstracte îşi fac simţită prezenţa cu încăpăţânare. Astăzi, uşor insistent şi violent chiar, politically correctness-ul ne bate la cap în numele lor. Şi chiar şi aşa, într-o realitate care ajunge la noi filtrată prin site voit găurite, reflectată prin oglinzi sparte, aceste valori rămân universal valabile indiferent de sub câte straturi de poleială.

One-woman show-ul Simonei Măicănescu – „The Fever” de Wallace Shawn, regizat de Lars Norén prezentat la ArCuB este la fel de vertical precum ideile pe care i le oferă publicului ca teme pentru acasă. Face parte din categoria aceea selectă de spectacole care se prelungesc cumva individual în mintea fiecărui spectator; nu se termină după 90 de minute. Te trezeşti a doua zi cu o replică în minte, visezi frânturi de imagini, îţi vezi liniştit de treburile zilnice şi din senin un gând stârnit în sală îţi traversează fix prin mijlocul concentrarăii tale de la volan. E un spectacol care cere timp de sedimentare, care te locuieşte şi îţi dă motive să îţi foloseşti mintea altfel decât pentru a scrie lista de cumpărături sau pentru a alege filmul de downloadat din această seară.

Forţa conceptelor pe care Wallace Shawn le-a adunat într-un monolog maraton este scoasă din pagină de puterea de convingere artistică a Simonei Măicănescu. Imaginea unei femei care stă dreaptă în faţa spectatorilor timp de o oră şi jumătate fără niciun artificiu, fără niciun sprijin, în lumină reflectoarelor care doar din când în când îşi schimbă desenul pe care îl descrie pe podea, această imagine plină de demnitate şi fragilitate a unei femei-unicat care este torturată de gândul inechităţii sociale este o performanţă artistică de o eleganţă seducătoare.

E nevoie de mult curaj şi asumare pentru a sta atât de expus în faţa publicului. Simona Măicănescu are atâta carismă, încât nu are nevoie de altceva pentru a crea un ambient spectaculos. Sentimentul de intimitate pe care îl creează în scenă, atmosfera apăsătoare care îţi dă de la început de înţeles că vei asista la ceva foarte serios care îţi solicită atenţia, toate premisele sunt la vedere, fără nicio intenţie de a te momi, de a-ţi fi pe plac. Şi apoi tonul vocii, murmurat, vibrat şi senin, în contra-partidă cu greutatea subiectului. O feminitate pe care o emană fără niciun strop de ostentaţie, o candoare perfect balansată cu forţa pe care o conţine. Mici gesturi, mâini care se frâng într-un ritm abia perceptibil până când se pot desprinde din încleştarea lor pentru a completa disperarea cu gesturi largi, un crescendo al detaliilor care trebuie să fie impecabile într-o asemenea interpretare fără plasă de siguranţă.

Aerul din jurul ei prinde parcă şi el consistenţă în timp ce o ascultăm pe această femeie care ne vorbeşte despre torturile din carcerele unor ţări sărace pentru care suferă la modul cel mai sincer, la fel cum o face şi pentru toată nedreptatea vieţii care îi permite ei să se bucure de recompensa îndestulătoare a muncii sale, în timp ce o altă femeie dintr-un colţ al lumii abia își poate duce existenţa de pe o zi pe alta, muncind cu mult mai dur. De ce există bogaţi şi săraci? Aceasta este tema principală ale cărei ramificaţii ating zone foarte persoanle ale acestui personaj aproape arhetipal. În fiecare din noi rezonează replicile sale şi apasă fie pe butoanele unei manii a persecuţiei bine ascunsă de un subconştient grijului, fie râcâie suprafaţa ego-ului latent care din când în când te face să te simţi vinovat şi pentru că plouă afară. Paradoxul umanităţii redus la câteva impulsuri foarte fine: triunghiul dramatic în care victima, salvatorul şi persecutorul continuă să îşi schimbe rolurile într-un ciclu vicios al sentimentelor negative. Acest triunghi care ne ţine captivi într-o realitate socială mizeră şi atât de inechitabilă.

Triunghiul spectacolului „The Fever”, însă, format din Simona Măicănescu, Wallace Shawn şi Lars Norén este unul cât se poate de fericit din punct de vedere artistic. Vârful său este interpretarea tulburătoare, conţinută, sinceră, emoţionantă şi percutantă, iar baza este textul îmbibat de o morală atât de contorsionată din punct de vedere psihologic. Iar în matematica teatrală un astfel de rezultat nu poate fi decât unul aflat pe axa calităţii.

ARCUB

„The Fever” de Wallace Shawn

Regia: Lars Norén

Cu: Simona Măicănescu

Foto: François Berthon