Astăzi nu mai e timp. Nici măcar pentru tinereţe. Copiii se grăbesc să crească, tinerii se grăbesc să trăiască şi ne trezim cu toţii bătrâni la douăzeci de ani. Obosim. Grăbiţi, alergăm către ziua de mâine, către săptămâna viitoare, uităm că există prezent şi facem continuu planuri de viitor cu o speranţă, undeva uitată, că va fi timp şi pentru noi, cândva. Eroare. Timp nu mai e. Aşa că ne mulţumim să ardem etape şi să fim „mai”: mai frumoşi, mai spontani, mai isteţi, mai bine plătiţi, mai populari, mai iubiţi, mai, mai, mai. Şi aşa pierdem timpul real pe care îl avem. Făcând proiecte şi anticipând. Liceeni de astăzi nu mai au nicio carismă. Farmecul s-a pierdut, curajul a fost înlocuit cu tupeul, iar dulceaţa stângăciilor adolescentine a dispărut odată cu siguranţa de sine pe care ţi-o dă „Like”-ul primit pe Facebook.
Dar a existat un timp când tinereţea nu era sinonimă cu impertinenţa, când cultura generală însemna mult mai mult decât un subiect de ironii gratuite, iar „camaraderie” nu era considerat arhaism. Astea se întâmplau în vremea când existau respectul şi modelele, când şcoala nu era doar un podium unde să îţi etalezi conţinutul bogat al dressingului sau noile achiziţii în materie de gadgeturi. Acum, când cel care se descurcă e invidiat, iar cel care ştie e luat peste picior, nu mai e nicio poezie.
Non, je ne regrete rien! Spectacolul „The history boys. Poveşti cu parfum de liceu” de Alan Bennett montat de Vlad Cristache la Teatrul Excelsior aduce un zâmbet trist tuturor celor care au ştiut să fie tineri. Este o lecţie frumoasă pentru noua generaţie de „young adults”. Opt liceeni, cu ambiţii, frământări, deziluzii, suferinţe, vise, cu o mie de întrebări, gata să se arunce în golul numit propria viaţă, cu tot entuziasmul, inconştienţa şi inocenţa lor. Au absolvit cursul trăitului frumos de la profesorul lor Hector, pe care îl iubesc pentru că le predă lecţii pentru suflet, îi îngăduie extravaganţele şi îl compătimesc. Ce dacă e un bătrân gay care îi atinge în timp ce îi plimbă cu motocicleta? Băieţii se amuză şi se bucură de omul bonom de la care primesc nu atât cunoştinţe, cât încredere în ei înşişi. Doar că pentru a fi admis la Oxford sau Cambridge e nevoie de mai mult. Nu e suficient nici să ştii, nici să simţi. Îţi trebuie ceva în plus; o gândire „out of the box”. Iar Irwin, noul profesor este trainerul perfect. Îi învaţă cum să fie originali şi surprinzători, cum să convingă cu şarm comisia şi cum să se pună în valoare. Combinaţia ideală între preaplinul poetic desuet şi aroganţa isteaţă este nota de trecere la examen. Succes pe linie. AdmisX8. Doar că în viaţă nu există happy-end.
Spectacolul realizat de Vlad Cristache este asemenea unui film bun. Încă de la ridicarea cortinei eşti absorbit în acţiunea pe care o urmăreşti cu plăcere până la final. Te amuzi, râzi, apoi descoperi ce e în spatele energiei molipsitoare şi zâmbetul se transformă în lacrimă. Trecerea de la haz şi aplomb către dramă se face lin, personajele capătă nuanţe, profunzime, iar la final, cu nodul în gât, întreg demersul stă în faţa ta rotund, stabil şi cu un mesaj clar: Trăieşte, copile! Şi trăieşte cât poţi tu de frumos! Spectacolul ar fi putut foarte uşor să cadă pe o pantă a vulgarităţii şi a senzaţionalului de dragul şocului la prima mână. Tema homosexualităţii, însă, este tratată cu maximum de respect şi e integrată într-o poveste despre preţul ratării.
Grupul de liceeni funcţionează perfect ca întreg, e o bucurie să vezi opt tineri actori funcţionând realmente ca o echipă. Fiecare în parte are şarmul său, atuurile proprii, nu ştii la care să te uiţi mai întâi. Din gesturi mici, reacţii, priviri, se creează o energie unitară. George Albert Costea (Posner) şi Gabriel Costin (Timms) sunt cei mai expresivi şi îşi mobilează personajele cu mult farmec personal. Alexandru Ion (Dakin) e precis şi sigur pe el, Cezar Grumăzescu (Scripps) conţine bine emoţia şi are candoare. Dan Clucinski (Rudge) are haz, Conrad Mericoffer (Lockwood) se ia foarte în serios în joacă, Alexandru Voicu (Akhtar) are o prezenţă pe care o remarci imediat, iar Radu Mateucă (Crowther) cântă cu dezinvoltură la pian. Opt nebuni frumoşi. Radu Iacoban (Irwin) are atuul naturaleţii sale. Atent la detalii, stăpân pe mijloace, punctează precis momentele cheie ale partiturii sale şi astfel îi oferă consistenţă. Mihai Dinvale este la fel de tânăr precum colegii săi. Hector cântă Non, je ne regrete rien, lejer şi cu atâta bucurie, recită absorbit de frumuseţea versurilor, se joacă, se încarcă din ceea ce le împărtăşeşte elevilor săi, trăieşte prin ei. Personajul este pe cât de savuros, pe atât de dramatic. Sensibilitatea şi forţa lui Mihai Dinvale fac ca acest profesor să merite a fi iubit. Luciditatea din privirea sa, nuanţele replicilor, tăcerile alcătuiesc portretul candorii, al neputinţei şi al resemnării. Întreg parcursul este ca un foc de artificii din care la final rămân tuburile goale de carton – dovada palpabilă că bucuria are un preţ scump.
Subtitlul spectacolului „The history boys”, „Poveşti cu parfum de liceu”, defineşte perfect experienţa reuşită a sublimării artistice a unui timp pierdut. Parfumul vieţii de liceu aşa cum nu mai este ea astăzi şi povestea care îşi caută happy-endul. Un spectacol Magna cum laudae pentru oricine a fost şi se încăpăţânează să rămână tânăr.
Teatrul Excelsior
„The History Boys. Poveşti cu parfum de liceu”, de Alan Bennett
Regia: Vlad Cristache
Traducerea: Vlad Cristache
Asistent regie: Septimiu Stoica
Distribuţia:
Hector – Mihai Dinvale
Irwin –Radu Iacoban
Dna Lintott –Daniela Ioniță-Marcu
Directorul – Cristian Nicolaie
Posner – George Albert Costea
Dakin – Alexandru Ion
Scripps – Cezar Grumăzescu
Timms –Gabriel Costin
Lockwood – Mihai Conrad Mericoffer
Rudge – Dan Clucinschi
Akthar – Alexandru Voicu
Crowther –Radu Mateucă
Foto Adrian Bulboacă