Vorbim mult. Cantităţi enorme de cuvinte se rostogolesc şi sunetele se combină în căutarea atenţiei celor din jur. Pe teme teatrale se dezbate serios. Fie că e vorba de o conferinţă, de un colocviu, de un workshop, de un seminar sau de o masă între prieteni la ore înaintate ale nopţii. Concluziile de cele mai multe ori sunt individuale şi, indiferent de cât ne dăm silinţa fiecare dintre noi să convingem că deţinem adevăruri general valabile, nimeni nu prea reuşeşte să molipsească interlocutorii de adevărul său; pentru că fiecare îşi are adevărul personal. Şi suntem, doar, oameni de teatru. Deci – orgolioşi. Aşa că ne ascultăm cu simulat interes şi, când achităm nota, suntem încă şi mai convinşi de dreptatea personală. Frumos e măcar să nu ne supărăm reciproc de dragul vorbitului cel mult. Dacă toată lumea e fericită cu a sa concluzie, atunci totul e perfect.
Din când în când, însă, se iveşte ocazia întâlnirii cu o voce a cărei autoritate profesională certifică ceva mai mult adevărul său personal. Iar acest lucru s-a întâmplat recent la Craiova. În cadrul primei ediţii a Festivalului dedicat tinerilor regizori – Theatre Networking Talents (TNT) – Declan Donnellan a venit pentru a discuta cu participanţii. Titulatura sub care s-au petrecut cele două dimineţi e mai puţin importantă – workshop, colocviu, conferinţă. Contează cantitatea de adevăr general valabil autentic care a pus pe gânduri câteva zeci de tineri creatori.
Declan Donnellan nu a venit sub formă de statuie pe soclu în faţa noastră. Însoţit de colaboratorul său apropiat, scenograful Nick Ormerod, nu au descins în foaierul Teatrului Naţional ca eroi desprinşi dintr-un tablou renascentist. Cu seriozitate, dar fără nicio înţepenire specifică auto-importanţei de care suferă mulţi colegi de breaslă. Discuţia a pornit de la o sticlă de apă. Banal, nu? O sticlă de apă pe care marele Donnellan a lovit-o de frunte asemeni unui copil care nu ştie cum să ajungă la conţinutul sticlei. O demonstraţie pe cât de simpatică, pe atât de utilă – diferenţa dintre ce e important şi ce e necesar: pentru a ajunge la apa care este importantă supravieţuirii este necesar ca mai întâi să deschid capacul. Chiar dacă nu e nimic spectaculos în această îndeletnicire, ea trebuie să existe în mod insurmontabil înainte de a ajunge la conţinutul dorit. Simplu, precis şi la obiect, această demonstraţie a avut efectul de captatio dorit. Toţii ochii erau aţintiţi asupra sa, atenţia în sală avea un singur focus.
Felul în care Declan Donnellan a vorbit despre ceea ce numeşte el „spaţiu” pe scenă a fost cu adevărat cuceritor pentru cei prezenţi. Pentru că era incredibil de sincer. Nesperat de sincer pentru un regizor cu un renume atât de răsunător. Cu emoţie şi răbdare, cu farmec, carismă şi mult suflet pus în câteva clipe de tristeţe autentică, Donnellan ne-a făcut pe toţi să ne gândim serios şi fără artificii de efect la câteva teme cu greutate. Când a vorbit despre proiectul Teatrului Naţional din Londra de a transforma repetiţiile într-un act public, construind un perete de sticlă exterior prin care trecătorii să poată fi martorii procesului de creaţie i s-au umezit ochii gândindu-se la cât de „nebună, nebună, nebună” a devenit lumea în care trăim. A adus în discuţie şi atrocitatea celor care prezintă astăzi ştirile. Lipsa lor de empatie, de interes real. Dezumanizarea şi falsul interes pentru umanitatea din om. Declan e un om foarte sensibil care se ia foarte în serios. Şi suferă atunci când are de-a face cu oameni superficiali şi pretins serioşi.
Ceea ce el numeşte P.A.S. – Pretended Adult Syndrom, acea fandoseală prin care cei mai mulţi ne dăm cu părerea plini de importanţă fără a spune nimic de fapt. Acea peroraţie demagogică de dragul demonstrării unui statut superior gomflat şi vidat de orice substanţă reală. Îl ştim cu toţii şi am suferit măcar din când în când de acest P.A.S. Există, însă, din fericire, şi remediul: „The obnoxious child”. Cel care pare să fie cel mai bun prieten al lui Declan Donnellan. Acel copil enervant care nu se teme să spună ce vede; fără diplomaţie, fără frică de consecinţe. Cel care observă şi arată cu degetul lucrurile evident strâmbe fără o agendă diplomatică care să dilueze adevărul. Ne-a îndemnat să avem curajul să rămânem copii, aşa cum el însuşi pare a fi.
Adevărurile general valabile pe care le-a adus în discuţie sunt ştiute sau măcar intuite de fiecare dintre noi: un spectacol, o scenă, un actor e prost atunci când minte. Te plictiseşti la teatru atunci când simţi că eşti minţit. Cea mai mare problemă a unei scene este lipsa conexiunilor între elementele sale. Actorul nu trebuie să tragă cu dinţii pentru a crea viaţă pe scenă, ci trebuie să aibă înţelepciunea de a crea condiţiile existenţei vieţii pe scenă. Teatrul nu trebuie să spună adevărul, ci să creeze iluzia pentru a vindeca societatea de halucinaţiile create de cei care pretind că spun adevărul (politicienii şi preoţii). Iar imperativul cel mai surprinzător pe care l-a transmis actorilor a fost „Don’t try to solve the problem. Share it!”.
Câteva ore de mare folos pentru orice tânăr abia intrat în malaxorul multelor vorbe aruncate în toate cele patru vânturi. Vorbele lui Declan Donnellan sunt un bun început de călătorie. În primul rând că îţi dau sentimentul de a nu fi singur. E reconfortant să ştii că un regizor reputat gândeşte cam la fel ca tine. Tot ce mai ai de făcut este să îţi dai seama singur cum să pui în practică ce spune el. Pentru că nu a avut nici timpul necesar, nici intenţia, probabil, de a-şi pune la dispoziţie tehnica personală de lucru practic. Şi bine a făcut. Pentru că nimeni nu are nevoie de o armată de Declani. Ci de oameni care să gândească ei, cu mintea lor, la fel de liber şi de asumat precum o face Donnellan.
O punere in scena emotionanta nu poate contura decat un teatru la superlativ-The Revenger’s Tragedy
La deschiderea unei noi stagiuni teatrale cu un repertoriu dens cu nume de rezonanta ale dramaturgiei,alegerea unei piese din partea unui spectator, reprezinta o chestiune subiectiva bazata pe o cultura si pe o senzatie strict personala.
Alegerea mea in acest caz a plecat dintr-un impuls de pura curiozitate, pentru ca daca pe regizor il intalnisem prin cronicile teatrale ale revistei Yorick ,nu acelasi lucru il pot afirma despre acel complect necunoscut autor al piesei.
Vorbesc despre punerea in scena la Teatrul Piccolo,Sala Giorgio Strehler a piesei Tragedia razbunatorului de Thomas Middleton, in regia lui Declan Donnellan.
Nu vreau sa ma opresc asupra tramei aceste piese definita in dramaturgia engleza ca fiind o tragedie a unei moralitati pierdute, in perioada imediat urmatoare teatrului elisabetian, mai precis la inceputul secolului XVII- perioada numita jacobiniana a lui James I, vreau doar sa exprim ceea ce m-a emotionat in mod placut.
Cheek by Jowl-obraj langa obraz, se poate spune si despre modul in care au lucrat regizorul Declan Donnellan si scenaristul Nick Ormerod impreuna cu trupa de actori a Teatrului Piccolo, conturand cu maiestrie timp de doua ore o opera care in realitate pleaca de la o razbunare personala intr-o societate bazata pe coruptie,desfranare,jocuri perfide de putere,intrigi,narcisism bolnav, si in care justitia pentru cei de rand si supusi unor nedreptati, nu exista.De aici si declansarea in mod absolut uman a razbunarii personajului principal Vindice, care din pacate da nastere cu un infernal efect domino unei serii de razbunari la curtea familiei ducelui, unde componentii sai nu se pot chema in nici un caz exemple de virtute.
Si nu este menajat nimeni in final, pentru ca daca pe de o parte pacatul si bogatia calatoresc pe acelasi drum, de partea opusa, in familia razbunatorului Vindice, virtutea si saracia sunt la brat.(Se simte in aer tema crimei si pedepse a lui Dostoievski amplificate de 10 ori )
Mi-a placut mult ideea scenografiei initiale, bazata pe porti imense glisante si inchise, murdare de sange, in fata careia intra pe scena trupa de actori protagonisti dansand imbracati cu costume actuale, moderne si pe o muzica cu ritm nevrotic ce prevesteste declasarea infernului odata ce portile se deschid. Acum, picturi apartinand renasterii italiene ne proiecteaza la o neprecizata curte italiana,o loje dezolata unde este deja noapte la pranz si unde apare pe scena Vindice cu craniul fostei sale logodnice ucise de duca, implorand precum Hamlet:”Din momentul inmormantarii logodnicei mele si al tatalui meu ,viata mea a devenit de netrait,este ca si cand as trai dar ma simt mort!”
Si de aici tragedia razbunarii isi are cursul ei.
Desi greu de digerit ca trama prin intensitatea violentelor care au loc ca fundal al razbunarilor de la curte, am remarcat cum abilitatea regizorului a fost fundamentala in a redirectiona la momentul oportun scenele cu momente ironice de bun gust, si care fac din aceasta tragedie si o comedie care nu plictiseste.
Nu in ultimul rand remarcabila din punct de vedere regizoral a fost alegerea acestui autor mai putin cunoscut Thomas Middleton,un poet cu o intuitie si o viziune valabila si in timpuri apropiate noua si care contemporan cu Shakespeare are o ironie suportata de o inteligenta remarcabila.(Nu intamplator aceasta piesa anul trecut a fost pusa in scena la Nothingham Playhouse de un alt regizor, o versiune shock rockista jacobiana cu lumini psicodelice ).
Am iesit de la acest spectacol cu emotia unei puneri in scena de calitate si in care textul respectat in totalitate(fara fantasmagorii inventate) creeaza magia teatrului adevarat.Pot sa inchei spunand numai:when it will be next??