Sunt câteva cuvinte pe care mai toată lumea le foloseşte în luna decembrie: Crăciunul, Anul Nou, cadouri, familie, prieteni, bucurie. La sfârşit de 2015, un altul, cu sonoritate franco-engleză, s-a infiltrat ca un refren printre colinde: „The Revenant”. Dacă în pronunţia sa franceză originală sună la locul lui, în engleza globală are un soi de mârâit american grăbit care rostogoleşte „r”-ul peste celelalte litere şi le înghesuie una în alta. Dar ce va să fie acest revenant? În traducere liberă – strigoi, stafie, apariţie. Adică moroi, iazmă, pater, năhoadă, pricolici. A nu se confunda cu vârcolacul, vampirul, şişcociul sau zombiul. Ei sunt altfel de (ne)morţi.
Odată cu acest new entry în dicţionarul comun am aflat alte câteva „adevăruri general valabile” înainte de vizionarea noului film al lui Alejandro Gonzáles Iñárritu bazat pe legenda lui Hugh Glass: Leonardo DiCaprio e hărtănit de un urs grizzly, mănâncă dintr-un ficat crud de bizon şi eviscerează un cal mort pe care îl foloseşte pe post de sac de dormit. Marketing impecabil. Apoi Internetul a fost invadat de meme-uri, bancuri şi video-uri despre Leo şi Oscar. Ba că ursul va lua premiu şi Leo nu, ba că peste 30 de ani se va face un film despre cum DiCaprio nu a câştigat niciodată un Oscar şi cel care îl va interpreta pe DiCaprio va lua Oscarul şi tot aşa. Marketingul funcţionează din nou.
Aşa că am văzut filmul; de două ori. Odată pe ecranul proaspăt şters de praf al laptopului şi apoi în cinema pe cel mai mare ecran pe care l-am putut găsi, la IMAX. La prima întâlnire cu Leo şi ursul am râs, am pufnit de câteva ori, iar expresia atotcuprinzătoare a sentimentelor mele la final a fost „Hai, dă-o-ncolo de treabă!”. „The Revenant” nu este un film pe care să-l vezi acasă. Trebuie mers la cinema. Altfel m-aş fi alăturat celor care au văzut în acest film doar „Povestea lui Leo şi Ursul”.
Dar, din păcate, nu Leonardo DiCaprio este eroul acestui film. El a fost chinuit cu talent – s-a târât, a degerat, s-a încruntat cât să adauge încă două cute la bogata colecţie de riduri de expresie de pe frunte, a gemut, a scrâşnit din dinţi dând de lucru dentistului pentru jumătate de an, a învăţat două dialecte indiene (Marketing strikes again) pentru 10 replici pe numărate, cu alte cuvinte şi-a dat omul toată silinţa. Discuţia despre talent şi interpretare este lungă şi s-a transformat într-o dispută de curtea şcolii. Pare foarte important decă Leo va lua sau nu Oscarul anul acesta, dacă îl merită sau nu pentru acest rol sau dacă e doar o compensaţie pentru rateurile din anii trecuţi. Şi e păcat că de prea puţine ori se ia în calcul prestaţia sa artistică în comparaţie cu cea a competitorilor săi. Eddie Redmayne în „The Danish girl” sau Michael Fassbander în „Steve Jobs” nu s-au chinut la fel de mult, dar au avut cu mult mai mult de jucat, de transmis, de relaţionat cu partenerii, de încasat, de prelucrat, de gândit. DiCaprio a simţit. Enorm. Rămâne de văzut dacă subtilitatea şi rafinamentul vor avea de pierdut în faţa caznelor şi a naturalismului împins la extrem.
Dar, cum spuneam, altcineva este eroul din „The Revenant” şi poartă numele de „imagine”. Cadrele lungi, unghiurile, mişcările de aparat ale lui Emmanuel Lubezki şi montajul lui Stephen Mirrione sunt motivele pentru care acest film chiar are ce căuta pe lista nominalizărilor pentru cel mai bun film, indiferent dacă e vorba de Oscar, Golden Globe sau orice obiectde aur. „The Revenant” spune o poveste, la limita verosimilităţii, dar o spune atât de frumos estetic. Oricât de abracadabrant ar fi scenariul, oricât de „hai dă-o-ncolo de treabă!” ar fi sentimentul final, imaginea nu îţi dă voie să spui că ai dat degeaba banii pe bilet. Artificiile regizorale ale lui Iñárritu, cu inserturile sale onirice marcă înregistrată sunt puse în valoare de directorul de imagine şi de montor.
„The Revenant” nu putea lipsi de pe lista nominalizărilor. Probabil că va câştiga multe dintre ele. Probabil că însuşi Leonardo DiCaprio, deşi cel care chiar joacă în acest film este irecognoscibilul Tom Hardy care te face să-i urăşti personajul şi să-l înţelegi în amănunt. Ar fi păcat să rămână cunoscut doar ca fimul în care Leo e zdrumicat de urs. Deşi, poate, cel mai meritat premiu ar trebui acordat celor care au gândit campania de Marketing.
Print
Si ‘Specialul’ acestei cronici-analize de film tot din marketing va face parte.Deja,m-ai convins sa-mi fac rost de timp si bani pentru a merge in sala de cinema.Sper cu toata credinta,ca o parte din incasari,chiar si in procente microscopice sa-ti parvina asap:)). Succes pe mai departe!
Un film foarte bun…E adevarat ca nu e pentru “intelectualii”sau “cronicarii”care nu mai stiu sa se emotioneze si sa urmareasca cu sufletu’un spect.de teatru sau un film, cufurindu se pe ei in cautare de “emotii”inalte.E f.stupid ca perceptia teatrala si filmica a multora dintre cei care baga de seama, s a defalcat in doua.Cei care se extaziaza in fata “ideilor mari” care nu transmit nimic la nivel uman si cei care scriu pt.orice pt.niste piscoturi.Nimeni nu mai are “apetenta”pt.adevarurile si emotiile simple,viscerale,general umane.Acest film a are.Dar daca esti intoxicat pana la refuz cu subtilul naturalism romanesc sanki, cu spectacole si filme despre cat de cacat e romania e.t.c nu mai reactionezi la nimic adevarat, decat la ce ti se pare ca e adevarat.Dealtfel la aceleasi premii Globul de Aur, Romania nu a fost nominalizata.Pai se sperie si aia strainii la atata scarba fata de propria tara manifestata cu varf si indesat si in “Aferim”.Au castigat ungurii, bravo lor, fara sa si injure pana la paroxism tara.Concluzie “The Revenant”e un film bun pentru toti cei care mai au un dram de ingenuitate ca spectatori, pt.cei care prefera snobolabarelile, nu.