The Sunset Limited – Purgatoriul într-o staţie de metrou

3stars

01 sunset limitedE noapte. E frig. Aştepţi ultimul metrou. În ultima staţie. Şi e pustiu, în lume şi în tine. Neonul palid pâlpâie chior. Numeri bucăţile de mozaic din perete. Auzi câteva zbateri ale aripilor unei molii atrase mortal de lumia palidă. Şi tu eşti atras de lumină. De lumina farurilor din tunelui negru. Şi pustiu precum eşti, faci un salt. Ultimul. Apoi deschizi ochii. Metroul îţi trece grăbit prin faţa ochilor la doar câţiva centrimetri de vârful nasului pe care se scurg picuri de sudoare rece. Eşti suspendat între condamnarea la viaţă şi neputinţa veşniciei. O ancoră de nicăieri s-a agăţat enervant de poalele paltonului tău şi ţi-a refuzat liberul arbitru. Metroul a trecut. Vuietul i se mai aude slab în bezna tunelului. Eşti tras cu putere în viaţă pentru a doua oară; şi de data asta fără să o fi cerut, la fel de neputincios ca şi prima dată, când ai fost scos din pântecul mamei. Lipsit de voinţă, întorci capul spre acest magnet al sorţii. O privire verde de sub două sprâncene roşcate îţi zâmbeşte. De ce? Pentru ce?

„The Sunset Limited” de Cormac McCarthy, în regia lui Andrei şi a Andreei Grosu, de la Unteatru începe imediat după această întâlnire. Este o întâlnire. Declarată cu sinceritate în confesiunea autorilor săi: „The Sunset Limited e o întâlnire. O întâlnire autentică. Plină de bucurie. E felul nostru de a ne deschide. E o poveste despre fragilitate și îndrăzneală. E despre tine. Și despre noi. Netrucat. E despre cele mai întunecate gânduri și despre cele mai gingașe încercări. E despre iubire sau despre absenta ei. E despre prietenie. E despre Dumnezeu. Sau nu. E despre toate astea și despre nimic din toate astea. Probabil e unul dintre cele mai intime spectacole care ti se pot întâmpla. Atât de personal că ți se face frică. Sau nu. Sau dor. E despre doi oameni care au nevoie. Atât. Acesta nu este o prezentare a spectacolului. E puțin mai mult. E o confesiune. Curajoasă.” Este, poate, cea mai exactă descriere a acestui spectacol. Am citit-o înainte de a-l vedea şi am apreciat stilul. Am recitit-o după vizionare şi am ştiut că nici nu ar fi putut fi scrisă altfel. Face parte din spectacol, de fapt. E unul dintre detaliile care face ca „The Sunset Limited” să nu te mai lase să dormi cel puţin preţ de o noapte cu lună plină.

Doi oameni – un sinucigaş şi salvatorul său – , – un profesor şi un fost puşcăriaş – , – un ateu şi un credincios autentic – , – doi bărbaţi, pe care soarta i-a adus împreună pe un peron în noapte, ne vorbesc despre propriile noastre semne de întrebare şi trezesc brutal conştiinţe. Ai toate şansele să pleci din sală şi să te laşi purtat de gânduri, în ritmul paşilor, fără o ţintă precisă, într-o plimbare pe care nu ai mai făcut-o niciodată, alături de sufletul tău. Eşti parcă trezit după o anestezie totală în urma unei intervenţii chirurgicale – în timp ce tu dormeai, două perechi de mâini supra-specializate ţi-au răscolit prin gânduri, iar acum resimţi fiecare incizie a bisturiului şi începe să doară. În timpul spectacolului tu eşti molia hipnotizată de tubul neonului. Priveşti, asculţi, primeşti şi abia când cobori scările clădirii din Strada Sfinţii Apostoli 44 amorţeala dulce se atenuează şi simţurile tale încep să doară.

02 sunset limitedAndrei şi Andreea Grosu au montat acest text fiosofic, inteligent, profund personal, cu o mare atenţie la detalii. Dozarea precisă a intensităţii fiecărui schimb de replici face ca acest spectacol să fie pe cât de puternic, pe atât de fragil şi sensibil. Piesa e riscantă şi ar putea foarte uşor să cucerească la lectură pentru ca odată urcată pe scenă să devină o peroraţie agasantă. Spectacolul de la Unteatru are suspans, tensiune controlată fin şi un parcurs dramatic construit, parcă, după un grafic minuţios. Precizia şi detaliile unei regii care se insinuează ca adierea unei bătăi din aripi sunt stâlpii de susţinere ai spectacolului în care actorii sunt plasaţi după principiile raportului de aur. Scenografia lui Vladimir Turturica respectă cu aceaşi măsură să completeze cu mici accente plasate în locul exact recitalul actoricesc.

Richard Bovnoczki şi Şerban Pavlu fac performanţă în „The Sunset Limited”. Datorită forţei pe care o degajă în scenă, aerul ditre ei aproape că prinde contur. Energia pe care o degajă dialogul lor compus din multe tăceri, priviri şi pauze în care se simt cuvinte nespuse este de o calitate superioară pe care rar o întâlneşti în sala de teatru. „Îngerul roşcat” şi „Profesorul” sunt două personaje care îţi vor locui visele. Richard Bovnoczki are mai multă lumină decât toate plafonierele din tavanul sălii. Vorbeşte despre credinţă cu atâta blândeţe, răbdare şi iubire, încât primeşti de la el mai multe motive să crezi în Dumnezeu decât de la un preot-funcţionar care citeşte monoton fie şi din Biblie. Argumentele sale nu sunt ale unui misionar îndârjit, discursul său şi încercarea disperată de a-l salva de Profesor sunt o necesitate reală. Vorbeşte despre crimă, şi-o asumă, îi e frică pentru sine şi pentru celălalt, are la rândul său întrebări, atât de multe nuanţe şi nu e doar o formă plină de pilde şi sfaturi bune. Forţa lui stă în sinceritatea care dă viaţă pe scenă. Un rol construit din tuşe fine şi izbucniri la temperaturi înalte. Şerban Pavlu pare un Atlas care poartă pe umeri nu bolta, ci o tristeţe mare cât tot cerul. O tristeţe a cărei cauze au fost cândva cât se poate de umane, care a transgresat cu timpul în plan ideatic. Profesorul e omul care înainte de a lua decizia de a se arunca în faţa metroului în staţia Sunset Limited a suferit în toate felurile imaginabile – a pierdut oameni dragi, a pierdut încrederea în 1+1=2, a pierdut frumosul estetic, a pierdut speranţa şi s-a pierdut pe sine. Nu mai poate crede în nimic. Abandonul total se citeşte pe chipul său, în spatele pe care apasă vina şi frica, în cuvintele care îi şuieră trist, în puţinele secunde când vrea să îl creadă pe salvatorul său, pentru ca imediat să renunţe din nou. Forţa lui este statornicia, puterea de a-şi asculta în mod real partenerul, fără ca personajul să îl audă, de fapt pe celălalt; un paradox bulversant şi fascinant. În monologul final, când tăcerea sa ia foc într-o vâlvătaie de cuvinte ce dor, rămâi sedus de convingerea lui, de forţa acestui „NU!” pe două picioare strigat cu toată fiinţa. Şi pentru e clipă, sau mai mult, nu doar că îl crezi, ci, poate, îi dai şi dreptate.

„The Sunset Limited” îţi vorbeşte la persoana I. E despre tine. Te doare pentru că e sincer. Iar în faţa acestei deschideri lipsite de planuri ascunse am uitat cum să reacţionăm. Am uitat să fim. În ultima staţie de metrou nu mai e loc de măşti în spatele cărora să te ascunzi. Simţi pentru că trăieşti.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.