Actor, regizor, profesor de actorie, John Wright a înființat Trestle Theatre Company și, după aceea, compania Told by an Idiot, al cărei director artistic a rămas, împreună cu Paul Hunter și Hayley Carmichael. A câștigat de-a lungul anilor multe premii și distincții, fiind recompensat, printre altele, pentru contribuția la dezvoltarea teatrului fizic. Bucurându-se de mare succes și publicată în mai multe ediții în Anglia și în Statele Unite, cartea sa din 2006, intitulată „Ce-i atât de comic? O explorare practică a comediei fizice“, tradusă de Maria Aciobăniței, va apărea în curând în Colecția Yorick a Editurii Nemira. Revista Yorick vă prezintă în continuare un fragment din argumentul semnat de regizoarea Theo Herghelegiu.
În anul următor, prin 1996 sau 1997, tot în stagiunea britanică, Told by an Idiot a venit cu You Haven’t Embraced Me Yet (Încă nu m-ai îmbrățișat) la Teatrul de Comedie, tot un spectacol în regia lui John Wright și tot cu trei actori. Tot o demență. Aceeași frenezie a cuprins sala încă din primele minute. Doar că, acum, priveam spectacolul analizând fiecare gest, replică, privire, interacțiune a celor de pe scenă cu noi, cei din sală, prin prisma celor aflate (și trăite) cu un an înainte. Și, da – a trebuit să recunosc: nu era niciun demers abscons, tăinuit în spatele magiei piesei, era pură meserie și pură mentalitate diferită a unor artiști occidentali, care tratau profesia noastră de pe o poziție complet diferită. Dar o poziție clară, cu reguli simple și limpezi, cu rigorile specifice, cu libertățile specifice și cu o credință absolută în formula lor de joc. Iar ceea ce încununa aceste date era bucuria debordând în fiecare clipă pe care o existau în scenă. Căci asta făceau – existau, pur și simplu, înainte de a trăi, de a juca, de a interpreta, de a compune, de a arăta, de a-și asuma vreun personaj – îl existau. Iar existența asta le făcea o plăcere nebună. Nebună și inepuizabilă; ceva ce părea că se auto-hrănește; era ca un perpetuum mobile al bucuriei. Iar ceea ce ne răvășea total era modul în care, clipă de clipă, împărtășeau bucuria asta cu publicul: privindu-ne în ochi, luându-ne de martori, băgându-ne în povestea lor fără niciun protocol sau simandicoslîc ori artificiu regizoralo-actoricesc. Mai presus de orice convenție, onestitatea cu care ne considerau parte din șirul lor de întâmplări ne trimitea furnici pe șira spinării. Nu numai că „spărseseră“ al patrulea perete (asta se mai văzuse și se mai făcuse, chiar și pe la noi), dar șterseseră complet granițele invizibile care te țin în lumea ta când mergi la teatru, oricât de bun ar fi spectacolul. Pentru că, să fim serioși, dacă faci parte din breaslă și te duci să vezi o piesă – cam cât mai durează the suspension of disbelief în vremurile noastre!?… Secunde? Minute?! În cazurile de excepție.
Peste puțin timp, circa 17 sau 18 anișori bătuți pe muchie, am primit un cadou de la un prieten ce taman călătorise la New York. O carte. Cartea se chema Why is That so Funny? și era semnată John Wright…
Ați trăit vreodată senzația aceea că… aveți în fața ochilor un lucru pe care vi l-ați dorit imens și care acum, în sfârșit, se află în posesia voastră, dar vă este teamă să vă atingeți de el, deoarece sentimentul acela fabulous și fulgurant o să dispară și vreți să amânați momentul de grație cât mai mult cu putință? Ei, bine, cam așa am pățit cu exemplarul despre care vorbim. Cred ca vreo lună m-am mulțumit să mă uit la el, zâmbind tâmp. Nu îndrăzneam să m-apuc să-l citesc. Pur și simplu. Până într-o zi, când l-am deschis și am alunecat în lumea lui, cam ca Alice în vizuina Iepurelui. După care, concluzia a fost clară. Și solidă. Trebuie ca toți actorii și regizorii și coregrafii români care încă nu au anchilozat în propriul set de concepții imuabile despre teatru să citească această carte. Trebuie ca toți profesorii, asistenții, lectorii, conferențiarii, plus toate celelate grade din învățământul superior de specialiate românesc, toți pedagogii care merg la catedră din vocație și toți studenții să citească această carte. Trebuie ca toți cunoscătorii de teatru din această țară, interesați de mecanismele profesiei și de rostul ei pe lume (oameni din media, spectatori avizați, cronicarii inclusiv) să citească această carte. Ea le va deschide o ușă. Sau – ea le va deschide UȘA.
De ce ar trebui ei, toți, să facă asta… este o întrebare al cărei răspuns poate fi dezbătut la infinit. Voi încerca să-l articulez pe puncte și cât mai obiectiv cu putință, iar asta nu va fi ușor, întrucât sunt o fană declarată a companiei Told by an Idiot. Ei fac cel mai viu teatru pe care l-am văzut în viața mea. Dar să revenim la motive.
1.În primul rând, este o intersectare prețioasă. Spiritul unui creator de teatru care a dezvoltat în ani buni (trupa a debutat în 1993, cartea a apărut în 2006) o metodă unică de lucru cu actorii, adaptată încontinuu și hrănită din experiența, întâlnirile și studiile sale (printre altele, a fost elevul lui Jacques Lecoq), nu poate decât să te îmbogățească, atât ca meseriaș în ale Thaliei, cât și ca om. Aparținem unei activități în care schimburile interumane sunt vitale. Multe dintre personalitățile de referință ale domeniului au trecut într-o lume mai bună. Azi, în viață sunt puțini creatori de școală ori de metodă care să merite cu adevărat deschiderea tuturor porilor înspre oferta lor profesională și absorbția cât mai amplă de informație. John Wright este unul dintre ei. Pe aceeași listă cu nume mari din regia britanică de azi, precum Simon McBurney, Annie Castledine, Annabel Arden, Declan Donellan.
2.Argument suprem: cartea reprezintă un manual. Un îndrumar de actorie. Dar nu numai. Ea poate fi extrem de utilă și regizorilor și coregrafilor. Comedia fizică (căreia i se subscrie metoda lui Wright) este un gen foarte puțin (spre deloc) practicat pe scenele din România. Avându-și originea în commedia dell’arte și dezvoltată, rafinată, adaptată pe parcursul câtorva secole, comedia fizică folosește un limbaj universal, ale cărui reguli și elemente de bază nu pot fi înțelese, cu atît mai puțin aplicate cu succes, decât prin exerciții practice. Iar cartea abundă în astfel de exemple. Autorul dezvoltă modalități de lucru pornind de la descoperirea și exploatarea complicității pe scenă și ajungând la devoalarea unor „ponturi“ în tehnica improvizației. Sunt oferite în acest volum informații valoroase pentru cei care vor să abordeze meseria dintr-o poziție eliberată de regina prejudecăților, și anume că teatrul adevărat se sprijină pe realismul psihologic.
3.Lectura cărții duce în mod inerent și la o anumită deschidere, la o anume educare a mentalității. Studenții sau profesioniștii români din teatru au prea puțin parte de burse de studii în străinătate, fie ele workshopuri de cinci zile, cursuri de vară de câte o lună sau Master-uri de un an, doi. Apetența profesorilor pentru informarea permanentă despre cum se mișcă lucrurile pe afară este foarte scăzută, inexistentă sau, și mai grav, orientată anapoda. Posibilitățile financiare ale celor realmente interesați să cunoască fenomenul în direct sunt ridicol de modeste, astfel încât mai nimeni nu-și permite să ia avionul săptămânal (sau măcar lunar) și să meargă la Londra, Berlin, Paris, Moscova, Stockholm, NY etc. pentru a vedea teatru. Singurele contacte certe cu spectacole de pe alte meleaguri sunt festivalurile în care mai vedem trupe invitate să joace în România. Dar și aici, în ultimii ani, factorul subiectivitate pune sub un mare semn de întrebare calitatea acestor spectacole, întrucât selecționerii lor nu sunt de fiecare dată persoane bine informate, bine educate și cu un gust calificat în ceea ce privește estetica teatrală. Prin urmare, trăim în curticica noastră mică, privind sporadic prin crăpăturile din gard, la vecini. Ce e atât de amuzant? ne invită într-o călătorie care deschide mintea și stârnește curiozitatea – acest ingredient vital pentru oricine se dorește a fi un manufacturier autentic în această meserie, care este trei sferturi știință, un sfert talent și un sfert noroc… (Alegeți dumneavostră sferturile care vă convin!). Cartea e teribil de incitantă; atât de incitantă, încât după lectură îți vine să te-apuci să faci tot ce scrie acolo… Lucru care, dacă s-ar întâmpla, ar propulsa teatrul românesc pe un next level incontestabil.
Print