Interviu realizat de Iulia Rîpan, Teatrologie, anul I, UNATC „I.L. Caragiale” București
Într-o zi friguroasă, spre sfârşitul lunii ianuarie, am făcut un mic ocol prin Centrul Vechi, în drum spre casă. Puţinii oameni care s-au aventurat prin oraş, pe o aşa vreme neprietenoasă, păreau preocupaţi cu propriile gânduri şi parcă se grăbeau undeva. La fel eram şi eu preocupată şi grăbită spre ARCUB, unde urmă să mă întâlnesc cu Theodor-Cristian Popescu. Proaspăt ieşit de la repetiţii, regizorul era relaxat, zâmbitor şi culmea, grăbit şi el, spre un loc cald şi liniştit, unde să putem discuta. Odată intraţi într-un local apropiat, pe măsură ce ne dezgheţam, ajutaţi de un ceai fierbinte, prindea contur şi conversaţia noastră.
Ştiu că acum lucrezi un alt text de Marius von Mayenburg, care ocupă un loc important în creația ta. De această dată la ARCUB. Ce poţi să-mi spui despre „Plastic”, spectacolul la care repeţi acum şi care va avea avanpremiera la final de februarie ?
„Plastic” (în germană „O piesă/bucată de plastic”) este un text din 2015 de Marius von Mayenburg, un autor de care mă simt, într-adevăr, foarte apropiat. I-am montat diferite piese în diferite limbi, în diferite teatre. Mayenburg este un autor care îşi schimbă cameleonic forma în funcţie de materialul pe care îl explorează, am senzaţia că propune o structură care e expresia directă a acelui conţinut anume, nu e un autor cu o semnătură stilistică recognoscibilă, indiferent despre ce scrie. Îmi place la Marius von Mayenburg că odată ce a pus o întrebare care îl ghidează –„ce se întâmplă dacă?” – o urmăreşte până la ultimele consecinţe şi găseşte o structură, o expresie, o formă potrivită cu această întrebare; oarecum aşa este şi felul meu de a lucra. Ideal pentru mine ar fi să nu poţi recunoaşte că e un spectacol de mine, să mă fi dus într-o zonă în care m-am dus doar atunci, căutând ceva anume doar atunci. De câte ori lucrez pe un text de Marius von Mayenburg sunt fericit.
Cum sunt privite textele lui Marius von Mayenburg de către producători? Ai întâmpinat dificultăţi când ai propus piesele lui?
Nu e uşor să propui un text de el, pentru că nu e un autor care face concesii comerciale sau de gust, iar mulţi directori se tem de dramaturgia lui care nu e neapărat generatoare de vânzări de bilete pe scară mare. Când am făcut „Martiri” la Târgu Mureş, după o stagiune, spectacolul a fost oprit tacit, pentru că nu vindea suficiente bilete, deşi a avut reacţii bune atât din partea publicului, cât şi din partea presei. Nu a rezistat la evaluarea comercială, era un spectacol care pierdea bani. Sunt foarte supărat că spectacolul acesta a fost lăsat să se stingă aşa. Când îţi asumi producţia unui text cu un grad de dificultate sporit, cum e „Martiri”, care urmăreşte problema unui licean care devine fundamentalist creştin şi afectează toate relaţiile din jurul lui, la şcoală, în familie, între prieteni, când urmăreşti problema asta – intrarea religiei şi laicităţii pe un curs de coliziune – dovedeşti că intuieşti potenţialul de a stârni interesul unei comunităţi, dar acel interes trebuie stimulat, cultivat. Trebuie să îţi turezi la maximum departamentul de marketing şi să îl pui să definească o strategie prin care spectacolul să devină util, nu faci numai spectacolul şi pe urmă zici „Ia uite, nu prea vine lumea”. Eu sunt foarte supărat că spectacolul acesta a fost lăsat să se stingă aşa, mai ales că nu dădea nici cel mai mic semn de degradare, avea integritate. Sunt de acord că, dacă am făcut un spectacol mai puţin reuşit, să fie trecut discret pe o linie secundară, dar dacă e un spectacol solid, puternic, iar tu, ca instituţie, îl laşi să moară în anonimat, mi se pare un fel de abuz, că tot se discută zilele acestea pe această temă, sau un fel de neglijenţă în serviciu din partea managementului. Sunt conştient că o comunitate locală poate să nu genereze o masă critică de spectatori interesaţi de o anume problematică, dar în acest caz nu sunt convins că instituţia producătoare a făcut tot ce putea pentru a ajunge la ei. Continuă însă reprezentațiile cu „Perplex”, pe care l-am făcut la Teatrul Clasic din Arad acum trei ani și cu „Urâtul”, pe care l-am pus în scenă la Teatrul German din Timișoara acum șapte ani, ambele pe texte de Marius von Mayenburg.
Ce anume te-a determinat să devii regizor? Şi anume, care a fost motivul pentru care ai ales regia de teatru, şi nu pe cea de film?
Nu mi-am dorit niciodată să fiu altceva şi nici nu m-am văzut vreodată făcând altceva. De când am devenit realmente conştient, din preadolescenţă, mi-am dat seama de asta. E adevărat că mi am dorit iniţial să fiu regizor de film. Am prins la UNATC (se numea IATC în 1989, când am fost admis) formula de studii comună în anul întâi, făceam şi teatru, şi film şi ne separam în anul doi – 3 la film, 3 la teatru. Eram hotărât să mă îndrept spre film, dar studiind în paralel şi pentru teatru. Mi s-a părut, atunci, gradul de libertate mai mare în teatru decât în filmul românesc din anii ’80, îmi plăceau mai mult profesorii de la teatru, mi se părea că totul respiră cultură. În schimb, partea de film, atunci, nu-mi dădea asta. Nu vedeam filmul românesc ca devenind puternic şi atât de original pe cât a devenit azi, filmul, pe atunci era teatral, în schimb teatrul, paradoxal, părea mai adevărat şi părea că se poate apropia de o comunicare cu publicul mult mai directă. Filmul mi-a rămas undeva într-un ungher al creierului, an de an mă gândesc să fac un film. Vreau să îmi iau în a două parte a anului șase luni libere şi să mă gândesc mai mult la asta şi la ce fac în viitorii zece ani. S-ar putea să iau în curând o decizie în această direcţie.
Aminteai de profesori. Cum te consideri tu ca profesor? Reuşesc studenţii tăi să te surprindă?
În programul masteral de regie pe care îl conduc la Universitatea de Arte din Târgu Mureş, mă consider un acompaniator. Îmi asum câteva sarcini principale, cum ar fi să definesc, să inventez şi să creez încontinuu teme ce formează un cadru în care diferiţi studenţi pot să îşi descopere vocea. Încerc să creez o diversitate de teme, astfel încât fiecare să reacţioneze la ceva. Unul se poate simţi mai inspirat de o temă legată de spaţiu, altul poate să se regăsească punând în scenă un vis, altul, când studiază un alt artist etc. Încerc să deschid o portiţă pentru fiecare. Forţez masteranzii să atace temele din mai multe unghiuri, cel puţin din două unghiuri contradictorii, atunci mi se pare cel mai interesant. În acelaşi timp încerc să cultiv un alt tip de dialog, diferit de cel din teatru, nu vreau să mă simt ca la repetiţii când mă văd cu studenţii. Vreau să fiu un ghid, care merge doar cu un pas înaintea lor, dar în acelaşi timp le ofer libertatea de a ţine cont de ceea ce le spun sau nu, adică ei pot să decidă că sugestiile mele nu îi duc în direcţia în care le-ar plăcea, astfel că au dreptul să nu facă așa cum le-am sugerat eu. De fiecare dată încerc ca ceea ce le zic să nu le pună bariere, ci să le genereze impulsuri noi. Fiecare grupă are personalitatea ei şi mă conduce spre ceva la care nu mă aştept. De cele mai multe ori am fost surprins de rezultate, la fiecare temă cineva mă surprinde total.
Regizorul se redefineşte în ultimii ani. Eu îmi văd rolul ca pe un ghid, un moderator, propun o temă şi îndrept discuţia spre zona unde simt că e terenul fertil şi întreţin atmosfera creatoare, iar ideal pentru mine e ca fiecare artist cu care colaborez să aibă individualitate puternică şi să aducă o contribuţie creativă la spectacol.
Care crezi tu că este rolul regizorului în universul teatral? Sau care crezi că este rolul tău?
Regizorul se redefineşte în ultimii ani. Eu îmi văd rolul ca pe un ghid, un moderator, propun o temă şi îndrept discuţia spre zona unde simt că e terenul fertil şi întreţin atmosfera creatoare, iar ideal pentru mine e ca fiecare artist cu care colaborez să aibă individualitate puternică şi să aducă o contribuţie creativă la spectacol. Pe mine nu mă satisfac colaboratorii care îmi zic: „Spune-mi ce să fac şi fac!”. Mă aştept că toţi artiştii invitaţi într-un proiect să fie liberi, să îşi cultive creativitatea şi să mă surprindă cu ceva în interiorul cadrului pe care l-am definit, astfel încât să mă determine să creez un alt fel de spectacol decât m-aş fi gândit iniţial. Regia se exprimă prin alţii, şi asta e destul de frustrant, dar există şi avantaje: când tu eşti în impas, ceilalţi pot stârni ceva în tine.
Cum îţi alegi textele pe care vrei să le montezi? Ce anume te determina să pui în scenă autori contemporani?
Îmi plac textele care conţin ceva ce mă intrigă, ceva ce aş vrea să descopăr. Nu văd de la început imagini clare, nu ştiu concret ce voi face. Aşa cum procedez şi cu studenţii mei, cărora le cer minimum trei propuneri la fiecare temă şi o aleg pe cea care pare „imposibilă”; îmi propun nişte texte care m-ar provoca să fac în mod ideal un spectacol care m-ar surprinde şi pe mine. E o problemă care mă interesează acolo, dar nu ştiu cum să o rezolv teatral. De aceea, sunt mai interesat de cum reacţionează la provocările prezente un autor contemporan cu mine, decât dacă şi în ce măsură un autor clasic se mai potriveşte cu timpurile noastre.
Se întâmplă să pleci de la o idee şi să ajungi la altceva? Propui şi o distribuţie, odată cu textul?
Pentru că atunci când propun, propun ceva ce mă interesează, dar nu am în cap „uite aşa o să fie”, de cele mai multe ori nu mă gândesc în detaliu la distribuţie, însă uneori e vital să ştii că vrei un anume actor sau doi, dacă în jurul lor se construieşte scheletul, articulaţiile importante ale spectacolului. În general am doar o intuiţie, aud un fel de muzică sau simt un fel de gust, poate chiar culinar, dar cum va arăta spectacolul, habar nu am. De multe ori ideile se schimbă pe parcurs, materialul teatral vrea el ceva de la mine pe măsură ce se naşte, aşa că, odată apărut pe scenă, încerc să îi dau ce-mi cere. Unii regizori îşi imaginează totul foarte în detaliu, Tompa Gabor declara că ştie secvenţa finală înainte de a se apuca de repetiţii. Pe mine asta m-ar paraliza. Eu, dacă aş şti secvenţa finală, nu aş putea să repet.
Cum a fost perioada post-comunistă pentru tine?
Părea că o ordine a lumii s-a prăbuşit şi trebuie reinventată alta, simţeam o responsabilitate foarte mare. Mie mi se părea (în mod naiv, poate) că suntem diferiţi de înaintaşii noştri şi că marile întrebări legate de viaţă, moarte, dragoste nu se mai pun la fel. Când am făcut „Îngeri în America” la Teatrul Nottara, noaptea se spărgeau vitrinele cu pietre, o casieră a fost ameninţată, erau nişte vremuri în care părea că ceea ce faci are o altfel de importanţă decât promovarea propriei tale cariere.
Îmi plac textele care conţin ceva ce mă intrigă, ceva ce aş vrea să descopăr. Nu văd de la început imagini clare, nu ştiu concret ce voi face. Aşa cum procedez şi cu studenţii mei, cărora le cer minimum trei propuneri la fiecare temă şi o aleg pe cea care pare „imposibilă”; îmi propun nişte texte care m-ar provoca să fac în mod ideal un spectacol care m-ar surprinde şi pe mine.
Cum a fost experiența în SUA? Ce te-a determinat să te întorci?
Pe la a șasea mineriadă am clacat şi am zis: „Gata, mie îmi ajunge!”. Am aplicat pentru o bursă „Fulbright” şi am primit-o. Mi se părea că tipul acela de societate urma să vină şi peste noi şi voiam să văd cum e acolo. După trei ani de studii în SUA, am lungit-o încă șase ani în Canada. Am fost plecat aproape 10 ani. M-am întâlnit cu Constantin Chiriac în Montreal, unde trăiam şi lucram atunci şi m-a invitat cu un spectacol în festival la Sibiu, care urma să fie „Capitală culturală”. În timpul festivalului m-am reîntâlnit cu lumea teatrală românească şi am simţit că aş fi mai util aici, că am ceva diferit de spus aici. Voiam să văd ce dă interacţiunea dintre mine, cel de atunci, şi societatea care trecuse şi ea printr-o schimbare majoră. Am venit într-o perioadă de probă, pentru doi ani şi de atunci nu am mai plecat. M-am simţit şi mă simt în continuare util aici.
Ai un oraş sau un loc anume din ţară de care te simţi apropiat? Preferi să lucrezi mai mult în ţară decât în Bucureşti?
La Târgu Mureş merg cel mai des. Am ajuns acolo întâmplător în anul 4 de facultate, la invitaţia lui Marian Popescu, pe atunci profesor asociat la IATC, care lucra la UNITER, iar prin programul „Teatrul Inoportun” voia să coproducă cu Teatrul Naţional Târgu Mureş un spectacol. Făcând acel prim spectacol („Piesă cu repetiţii” se numea, premonitoriu), lucrurile s-au pus într-o mişcare constantă, iar locul acela a rămas cumva într-o relaţie foarte strânsă cu mine. Merg să lucrez mai ales în teatre din Transilvania, la Târgu Mureş, Sibiu, Oradea, Arad, Timişoara, mai rar la Iaşi, Ploieşti sau Bucureşti. La Bucureşti se lucrează mai greu, actorii sunt implicaţi în atâtea proiecte, încât e foarte greu să ai un climat concentrat de lucru în care poţi urmări şi descoperi ideile specifice acelui material teatral anume. Mai rar să ajungi aici cu un spectacol la o formulă asemănătoare cu cea din teatrele în care cele șase săptămâni chiar se dedică acelui lucru şi nu e doar o fracţie de 30% din timpul şi interesele celor care participă. Dar acum, la ARCUB, trec printr-o experienţă bună.
Ai anumite superstiţii sau obiceiuri? Lucruri pe care le faci înainte de premiere?
Cu puţin timp înainte de premieră încerc să iau distanţă, am diferite metode de a face un pas în spate, la fel ca un artist plastic care, la un moment dat, trebuie să se îndepărteze pentru a analiza lucrarea. E dificil să fac asta, pentru că ţin la tot ce am făcut, toate detaliile îmi par importante, dar cumva mă provoc să devin foarte autocritic. Mă îndoiesc de tot ce am făcut şi cer confirmări de la mine. Uneori, mi-e greu să înţeleg ceea ce fac şi doar timpul sau un anumit context mă ajută să-mi analizez munca. În ultimii ani, am observat că lumea e tăcută la premierele mele şi văd asta ca pe un lucru corect: acel material îşi aşteaptă digestia. Foarte rar fac ceva la care publicul să reacţioneze cu efuziune imediată.
Print